Ante mortem nemo beatus
Moartea este privită fără teamă, ca ultimă revelație și măsură a vieții. Tocmai limita existenței poate face viața mai limpede, mai prețioasă și mai greu de risipit.
Moartea este privită fără teamă, ca ultimă revelație și măsură a vieții. Tocmai limita existenței poate face viața mai limpede, mai prețioasă și mai greu de risipit.
Iubirea adevărată depășește declarațiile, relațiile obișnuite și chiar numele dat divinității. Ea este prezentată ca esență a Creației și legătură vie dintre fiecare suflet și existență.
După furtuna unei iubiri, liniștea vine din bucuria că persoanele iubite și-au găsit pacea. Rămâne însă întrebarea dacă această împăcare este finalul suferinței sau doar o nouă așteptare.
Iubirea nu ar trebui celebrată într-o singură zi, ci trăită și recunoscută zilnic. Atunci când sursa ei divină este uitată, ea riscă să fie redusă la rutină și gesturi convenționale.
O meditație poetică despre iubirea care nu mai găsește cuvinte. În tăcere, imaginea persoanei iubite rămâne vie, iar durerea și iubirea se contopesc într-un glas interior.
Un bilanț dureros al unui an trăit între pierdere, neliniște și o lume care se refugiază tot mai mult în virtual. Dincolo de toate, iubirea continuă să plângă și să vorbească prin autor.