Nu doream cu ceva timp în urma să mai scriu nimic… nu pentru că nu aș avea ce spune. Despre iubire aș avea multe de spus, dar mult mai frumos este s-o trăiești decât să vinzi daruiesti vise. Mă uităm la fratele meu că a scris un articol de Crăciun… despre Moș Crăciunul care de la o anumită vârstă se șterge din misterul și farmecul care învăluie sufletul nostru de copil.
Pentru mine Crăciunul și Anul Nou reprezintă bilanțul… atât cel sufletesc cât și cel material al anului care a trecut. Iar anul asta este așa de tragic încât uneori mă mir că încă mai respir. Uneori mă ciupesc și îmi dau palme ca să mă conving pe mine că prin ceea ce am trecut nu este un model de vis că în Inception. Poate dacă privesc din afară și mă uit că la o reflecție ce sunt, de fapt încă totul este bine, pentru că viața mea este marcată de divin… pentru mine Dumnezeu nu este un vis.
Lumea a luat-o razna… atât bărbații cât și femeile… iar generația viitoare nici nu se mai discută. Trecem prin niște schimbări pe care nu le percepem, iar când ne va lovi, să sperăm că vom putea duce ceea ce ne va oferi viață. Lumea începe să se afunde în viața virtuală din ce în ce mai adânc. Iar într-un viitor apropiat că să poți supraviețui în existență, va trebui să intrăm cu toții în această lume virtuală, în care toți ne putem îndeplini visele mult mai ușor decât în realitate, pentru că legile reale nu mai au valoare. Îmi place această lume virtuală, dar de câteva ori m-am simțit așa de obosit, așa de sațul de viața online, încât simți nevoia de o evadare în natură… să nu admiri o priveliște din spatele unui ecran de zeci de inch, în format HD. Nimic nu se compară cu realitatea, pentru că natură în realitate o percepi cu sufletul, iar într-o imagine, de cele mai multe ori cu gândirea. De câte ori simți viața grea și apăsătoare... evadează din această lume virtuală, din acest vis gol, și fă-i pe plac sufletului tău; dacă vrei să îl simți, să-i daruiesti un pic de fericire, adu-l în mijlocul naturii. Îmbrățișează un copac… miroase și admiră o floare, urcă-te pe munte și admiră neantul existenței sufletului tău, trage aer adânc în piept și umple-te de energie până la următorul dus existențial.
Iubești… iubești tot mai mult… iubești mai mult decât în vis… iubești în realitate… iar iubirea te face așa de fericit… pentru că se îndeplinește ceea ce credeai că e doar un vis. Îndeplinindu-se în realitate, iubirea nu mai este un vis, ci te face să înțelegi că mai presus decât ea nimic nu merită trăit și îndeplinit în existență, pentru că atunci când te orbește, lovindu-te în străfundul ființei tale, înțelegi scopul vieții tale, înțelegi menirea ta divina… înțelegi unde se ascunde divinul, unde își are Dumnezeu lăcașul. Pentru unii dintre noi, acest vis real durează până la moarte, pentru alții trezește coșmaruri și dureri nebănuite. Dar aceste dușuri existențiale te fac să simți și mai mult existență care îți înlănțuie sufletul în ghearele matricei gândirii noastre. Și astfel vei dori și mai intens să evadezi din acest iad existențial… pentru că iad după moarte nu știi dacă există… sau rai… dar iad în realitate îl poți vedea zilnic în existența ta… În știrile de la oră 5, sau 7 sau orice secundă pe care o respiri, iadul există peste tot în jurul nostru, iar când va dispărea și ceea ce alină sufletul – natură, vom fi ca niște morți care mănâncă cârne, ca niște vampiri care vor dori să absoarbă măcar o clipă din energia și fericirea pe care o aveam când ceea ce era peste tot a dispărut… a devenit un vis, a devenit doar o lume virtuală. Poate că existența noastră chiar așa este, poate ca Matrix nu este doar un film... poate că este doar o posibilă viziune existențială.
Cândva realitatea existenței sufletului meu, sau visul existențial al gândirii mele, spunea că nu ai de ce să suferi când te lovește decizia, sau liberă alegere a unui alt suflet pe care l-ai lăsat să îți invadeze lumea ta interioară. Să îți închipui că și cum ar fi dacă trupul ar fi murit în realitate, atunci cum ai fi reacționat, astfel că trebuie să îți trăiești viața sau visul existențial mai departe. Alinare care nu are cum să rezolve problema sufletului care suferă în acea perioadă sau după aceea. Bea ceai dintr-o ceașca goală, sau privește natură în față unui ecran eoni întregi și nu se compară cu nici o clipă pe care ai trăit-o la sânul iubirii reale, percepută în mod direct, nu printr-o reflecție. Când inima prinde viață, când gândirea încetează să îți bântuie sufletul pentru o clipă, sau pentru mai multe clipe, sau…
Într-o anumită perioadă credeam că măcar eu am o justificare pentru că m-am lăsat învins de destin, că era prea urât și prea multă ipocrizie în ceea ce se numea iubire în viața mea. Într-adevăr urmând ceea ce trăia inima mea, am avut parte de și mai multă iubire, am avut parte de și mai multă împlinire… Dar nu am făcut nici o schimbare… am îmbrăcat o haină mai pufoasă, mai călduroasă, dar când se toceste, dacă sufletul nu va trăi misticul iubirii și nu va înțelege existență ei, totul se va transforma în cenușă.
Sufletului căruia i-am vândut dăruit cu succes un vis real… mi-a cerut să recunosc că am greșit în alegerea făcută de inimă mea după.... Când spui cuiva că iubești, dar îl scuipi (la propriu) și îl murdaresti cu vorbe grele, apoi iar îl iubești, sau așa zici, sau chiar așa simți, dar pe urmă iar și iar și iar murdărie… Orice suflet va ceda la un moment dat… clipele murdare (pentru el) vor șterge amintirea celor frumoase, și nu va rămâne decât umbră unei trăiri mistice. Iar dacă în viitor acel suflet își va vindeca rănile, sau măcar le va obloji, și va putea să devină un fel de prieten, atunci poți fi recunoscător divinității ca ți-a permis măcar să guști din ceea ce a fost cândva realitate, iar acum a devenit un vis. Pentru așa ceva măcar am putut să scap ușor și să înțeleg de ce iubirea m-a făcut să plec capul și să fug cât mă țin picioarele de agonia existențială dăruită de acest suflet. Dar chiar și haină a fost mai bună decât ceea ce mi-a dăruit, pentru că am ajuns în iad la final, dar sufletul măcar a rămas conștient de existența sa, pe când înaintea să eram gata să pierd totul… eram aproape să adorm de tot în existență. Cam atât despre acest suflet, care a fost o parte din existența mea și cu bune și cu rele, rele… belele. Am greșit un singur lucru tot acel timp, că ideea de a face bani ajunsese țintă mea, îngropând undeva adânc ceea ce de fapt cândva mă făcea fericit chiar și pentru o clipă de rugăciune. Nu este vina nimănui; pot spune că a fost destinul, că așa a fost scris, că de fapt acel suflet a fost de vină… Nu este așa, pur și simplu asta a fost vălul vieții, iar eu m-am lăsat dus de el… deci vina tot a mea este, așa cum și mai târziu, aka acum, pentru că sufletul suferă, sau inima mea plânge, sau iubirea plânge fără încetare în existența mea.
Dar nu consider că am greșit în alegerea făcută pentru că alegerea nu a fost a gândirii mele. Nu am ales din motive materiale ci sufletești. Am ales ceea ce mi-a dăruit inima mea, iar faptul că s-a și îndeplinit, și a durăt ceva timp, visul meu a făcut să devină realitate măcar pe jumătate. Părea că eram la un pas de a trăi visul cel mai frumos din existență mea… credeam că sunt pe punctul de a zice ca raiul chiar exista și în realitate, nu doar în vis, sau în idei, sau în concepții care la un moment dat devin religie pentru suflet. Într-adevăr nu pot să îmi închipui și să mă adaptez la o posibilitate prin care să trec mai ușor peste coșmarul sufletului meu. Astfel am putut înțelege și acceptă că nu este de vină nimeni, că nu trebuie să dau vina pe nimic în afară existenței mele, pe suferință care arde mocnit ca un vulcan gata oricând să erupă în viața mea. Pentru mine iadul a devenit risipirea norilor numiți gânduri, și apariția soarelui numit suflet, după ce fiind lipsit de realitatea trăirii sale, a rămas singur cu trăirea sa, aka iubirea infinită și absolută. Religia este frumoasă, pardon religiile sunt frumoase, sunt mirifice, sunt mistice, dar realitatea pe care o trăim face ca religia să pălească, să devină doar un vis existențial, sau o pastilă pentru suflet, care nu poate înlocui remediul natural pentru vindecarea sufletului. Cine iubește cu adevărat înțelege ceea ce spun… ceilalți vor fugi mai departe jucând șotron în destinul făcut să uite de sufletul lor.
Culmea este că de fapt nimeni nu va fi fericit, nici cei cărora le pasă, nici celorlalți care se fac că nu simț nimic, sau denumesc ceea ce simț doar un sentiment. Dar dacă încă îți pasă de sufletul pe care l-ai alungat din inima ta, dacă încă te doare sau dorești să mai știi de existența lui, atunci află că acest sentiment la care doar ții, se numește iubire, iar sufletul pe care l-ai lăsat să îți invadeze viața ta, ține minte că nu îi pasă de tine, mai devreme sau mai târziu te va face să suferi așa de tare, încât ar fi bine măcar să îți păzești sufletul prin rugăciune, pentru că la sfârșit asta este ceea ce te va mai alină, este remediul natural, nu doar o pastilă care face bine pe o parte, dar pe altele mai mult rău. Pastilă este ceea ce trăiești chiar acum.
Ca să închei Moș Crăciun a devenit Moș Coșmar, nu pentru că așa este ci pentru că așa percepe sufletul meu realitatea pe care o trăiesc, iar bilanțul acestui an este unul apocaliptic, deși semne bune anul are, în final tot pe inima o doare…
