Cartea „Inimi Ale Iubirii”

Descarcă cartea Inimi Ale Iubirii (14903 downloads ) :

 Click pe imagine pentru a descărca cartea – Inimi Ale Iubirii

Introducere:

Din cele mai vechi timpuri o forță supremă, care nu poate fi descrisă cu ajutorul cuvintelor, care are o existență în sine a guvernat și condus prin inimile oamenilor şi prin însăşi „inima existenţei” – natura.

Această forță are o „existență în sine”, se manifestă prin iubire, dar nu prin iubirea omenească ajunsă la stadiul de dăruire completă, ci dincolo de limitele gândirii, o dăruire pur și simplu prin nevoia de dăruire, nu prin dorință, nu pentru a realiza ceva sau mai ales pentru a obține ceva, ci pur şi simplu dăruire prin iubire, nimic altceva. Deci poți identifica această forță, existența sa în sine, ca fiind tocmai această iubire infinită, absolută sau cum a fost descrisă așa de frumos, în religia creștin-ortodoxă, ea este „sângele lui Dumnezeu„.

Din timpuri imemoriale, dincolo de existența timpului, a ideii de început şi sfârşit, ea a acționat prin interiorul a tot „ceea ce există”, a îndreptat evoluția omenirii spre un nivel, spre o treaptă de evoluție pe care nu o putem întrezări prin intermediul gândirii, ci doar simți prin intermediul inimii. Deci putem spune acum clar că „locul sfânt” din interiorul nostru, unde ea se manifestă cel mai clar, şi de unde ne orientează calea spre fericire, este „inima noastră”, dar nu inima în sine, ci ceva dincolo de ea, care face ca inima s-o simtă, aşa cum un emițător și un receptor nu sunt undele pe care le transmit şi le primesc simultan. Deci această iubire absolută nu este nici emițătorul, oricare ar fi el, cel mai bun dintre toate, dar nici chiar ideea de divinitate; nici receptorul, existența însăşi, sau cel mai bun receptor omul, ci chiar unda de o frecvență cât mai înaltă, care nu poate fi percepută, măsurată, cunoscută, ci doar simțită, şi asta numai după conştientizarea existenței în sine a acestei unde, a acestei iubiri absolute. Ea a fost cea care a creat religiile, cea care a fost descrisă de cei mai mari poeți, mistici, genii și de cei mai mari iluminați ai lumii, dezvăluindu-se lor prin însăşi existența ei în interiorul lor, prin intermediul receptorului lor, inima. Ei n-au făcut altceva decât că au conştientizat existența iubirii infinite în interiorul lor şi i-au lăsat libertate să acționeze prin existența ei, i-au dat libertate deplină, nu i-au mai pus piedici prin intermediul gândirii, ci au eliminat complet gândirea, astfel ea putând să se arate lumii întregi, existenței însăşi, prin intermediul manifestării în interiorul lor, făcând ca totul să arate legătura dintre ea și existență (lumea materială, care este doar învelişul ei), dintre toate elementele lumii materiale prin intermediul existenței ei în interiorul lor, în interiorul a tot „ceea ce există”.

Astfel, în religia noastră creștin-ortodoxă, Dumnezeu, Duhul Sfânt şi “Domnul Nostru”, Isus Hristos, sunt una, dar nu s-a spus până acum prin ce este una această Sfântă Treime, pentru că numai cine este dincolo de gândire, de orice înțelegere ne poate spune prin ce. Aceasta este însăşi această iubire absolută, care nu se dezvăluie decât celui care-i permite să pătrundă în intimitatea ei, în „pântecul ei”, pentru a afla Adevărul. Deci această Sfântă Treime este unită, și fiecare are existență proprie (Dumnezeu, Duhul Sfânt, Isus Hristos) prin însăşi existența in sine a acestei iubiri absolute. Ei sunt doar învelişul în stadiul cel mai înalt şi desăvârşit al acestei iubiri. La rândul nostru, atât cei care au cunoscut acest lucru prin Isus Hristos, cât şi cei care  l-au cunoscut prin alte metode, concepții sau tot ce poate închipui mintea, suntem învelişul iubirii care are existență in sine. Dar noi nu am ajuns la stadiul cel mai înalt, pentru că nu putem conştientiza acest lucru, nu ni s-a îngăduit acest lucru. Putem spune că această iubire absolută este egoistă în sinea ei, dar nu este aşa şi tocmai de aceea nu ni s-a dat cunoașterea totală, pentru că numai atunci când vom lăsa liber acestei iubiri să-şi indeplinească lucrarea, numai atunci când nu o vom mai gandi, ci doar simți, o putem cunoaște. Aşa cum iubitul și iubita, datorită dăruirii lor complete, îşi cunosc intimitatea în cel mai inalt grad, tot aşa şi această iubire absolută, nu-și dezvăluie intimitatea decât celui care se dăruiește total ei, când acesta nici măcar nu gândește acest lucru, ci doar o simte, nu aşteaptă nici măcar acest lucru, ca această iubire să-i dezvăluie intimitatea. Deci diferența dintre iubit şi iubită, această iubire în sine și cel căruia i se dezvăluie, este că, cei doi iubiți au avut de trecut un obstacol, cel al gândirii, când nu au mai analizat ce simt, cât simt ş.a.m.d. S-au dăruit unul altuia prin ceea ce au simțit, s-au mulțumit doar să simtă iubirea din ei, reflectată prin persoana fiecăruia, și prin acest mod au simţit-o total, gândirea dizolvându-se de la sine, deoarece ea nu poate concepe o astfel de iubire, ea nu poate decât să se retragă și să se supună acestei iubiri. Pe când iubirea în sine şi cel căruia i se dezvăluie nu au de trecut acest obstacol la fel, pentru că iubirea în sine nu are de trecut nici un obstacol, ea doar există, în mod perfect și absolut. Obstacolul nu trebuie să-l treacă decât cel căruia ea i se dezvăluie în sine, prin faptul că trebuie să conştientizeze cât mai profund, chiar total existența ei în sine, și numai acest fapt face ca iubirea să-l orienteze, să-l îndrepte spre intimitatea ei. Cu alte cuvinte, toți cei aflați în existență, avem în interiorul nostru această iubire absolută; ea acționează continuu, existăm prin existența ei în noi, ne folosim de ea ca să existăm, dar deoarece nu o conștientizăm, îi punem piedici datorită gândirii noatre. Gândirea este limitată datorită faptului că ea se bazează pe trecut, pe ceea ce cunosc alții, pe ceea ce s-a întâmplat și datorită acestui fapt încearcă să cunoască viitorul, vrea să-și facă viitorul, se condiționează singură, neputând vedea pentru că ea deja are un program bine stabilit, nu poate vedea ce este dincolo de acest program. De aceea se spune că oamenii sunt după „chipul și asemănarea lui Dumnezeu„, indienii având dreptate, microcosmosul uman este reprezentarea la scara cea mai mare, unu la infinit, a macrocosmosului. De fapt nu indienii, nu creştinii, nu orice altă nație, ci pur și simplu această iubire a vorbit prin ei. Astfel, învelişul material „corpul” este format în esența lui din ceea ce conține toată structura lumii materiale „atomul”. Dispunerea lui în forme şi structuri diferite a creat în plan material tot ce există. Aceasta este legătura noastră materială cu tot ceea ce există în macrocosmos, iar ceea ce există în interiorul atomului, în ultima diviziune a lui, reprezintă însăși existența în sine a acestei iubiri, „acel vid” conștient din yoga și alte concepții, acel „absolut nemanifestat”, pentru că el este dincolo de formă, el a creat forma, nu forma l-a creat pe el. Aceasta este legătura, faptul că iubirea în sine se reflectă ca într-o oglindă în planul material, însăşi structura oglinzii, a ceea ce reflectă, ce permite acestei iubiri să se recflecte în sine însăşi (ea singură se vede pe sine însăși), este formată din acelaşi material – atomi, și în interiorul lor la rându-i există această iubire în sine. Deci între această existență a lumii materiale și existența în sine a acestei iubiri, există elementul format tot din această iubire, sau ca să exprim mai clar, ceea ce există în afara oglinzii, oglinda însăşi, și ceea ce se reflectă în interiorul lor, este același element care este conținut în toate, iar la rândul lui acel element conține în esența lui acea iubire absolută, care are o existență în sine, dar ea este tot prin intermediul ei însăşi tot ceea ce am descris până acum. Până aici poate merge gândirea să reflecte existența acestei iubiri în sine, dar nu se oprește totul aici, merge mult mai departe.

Asta s-a vrut să se spună prin existența absolută, infinită, a acestei iubiri în sine, faptul că reprezentarea existenței ei în sine nu se oprește aici, ci merge mai departe, căci gândirea umană atât poate vedea, atât poate descrie. Dar ceea ce simți merge și mai departe, nu se oprește deloc, continuă la infinit, iar când ajungi s-o vezi, nici măcar ce ai simțit nu este destul, mergi dincolo de orice închipuire.

De aceea toate religiile au pus o barieră omenirii, pentru că gândirea nu poate concepe prin ea însăşi tot ce am descris, ci numai acea iubire in sine poate dezvalui prin intermediul gândirii existența ei, deci se dezvăluie prin sine, cu ajutorul nostru, şi cu ajutorul elementelor din existența materială. Sau altfel spus ea se dezvăluie pe sine, tot ce a creat ea și are o existență prin ea însăşi, prin însăşi elementele pe care le-a creat ea, care la rândul lor sunt reflectarea existenței ei. De aceea cuvintele în sine nu pot descrie, sunt doar stratul, suprafața acestei existențe a ei, ele nu pot face absolut nimic tocmai pentru că nu poți să înțelegi decât prin ceea ce simți in interiorul tău, în inima ta, dar nici acest lucru nu este complet, până nu ajungi „să vezi ceea ce simți”. Adică cuvintele reprezintă ignoranța, deşi însăşi existența cuvintelor, deci a ignoranței, reprezintă instrumentul prin care gândirea exprimă acea iubire în sine, dar acest fapt este gol, este lipsit de sens. Nu putem înțelege decât prin sufletul nostru ceea ce simțim din inimă. Sufletul nostru prin existența sa în inimă, prin legătura sa cu spiritul, cu acea iubire absolută, datorită conştientizării, prin faptul că și-a găsit centrul (această conştientizare a existenței iubirii în sine), poate descrie cu ajutorul gândirii ceea ce simte. Deci sufletul este „instrumentul” care conştientizează ceea ce simte, dar nu este sigur „pentru că nu a văzut”, deoarece s-a separat complet de gândire, nu conştientizează că el se folosește de gândire. De aceea gândirea, datorită logicii sale, a faptului că nu se bazează pe realitate, ci pe ceva ce este trecut și viitor, se folosește de suflet, îl stăpânește. Aceștia sunt filozofii, deoarece numai ei vorbesc despre lucruri pe care nu le-au trăit, nu le-au experimentat, ei descriu ceva ce gândirea nu poate cuprinde total, ci doar fragmente, de aceea ei descriu această iubire infinită, dar nu vorbesc despre esența ei, ci despre suprafața ei. Numai cei care au experimentat, au simțit manifestarea ei, existența ei, dar nu şi-au eliminat gândirea și nu au conștientizat faptul că sufletul se folosește de gândire, au avansat și au spus lucruri mai esențiale decât folozofii. Filozofii s-au bazat mult pe ceea ce cunoaşte gândirea cel mai bine – lumea materială, dar ceilalți s-au exprimat mai concret, tot prin lumea materială, dar ei deja au făcut o legătură între lumea materială și ceea ce există în interiorul ei, ceea ce se reflectă în existență. Aceştia au fost cei care au stat pe lângă marii maeştri sau mistici pe care i-a cunoscut lumea de la începuturile ei. Apoi sunt cei care au conștientizat existența sufletului, că el însuşi are o existență în sine, prin acesta reflectându-se faptul că noi suntem chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, a acestei iubiri absolute, prin faptul că așa cum „trupul lui Dumnezeu” este materia, iar el are o existență în sine în interiorul materiei, tot aşa şi omul are această reprezentare, corpul şi sufletul. Iar aşa cum „sângele lui Dumnezeu” este însăşi iubirea, este însăși viața lui, tot aşa şi omul are această iubire, dar la o scară mai mică, la scară umană, limitată, tocmai de aceea este trecător. Ei sunt marii maeştri care au înțeles acest lucru, iluminații, apostolii, discipolii celor care au creat religiile, pentru care s-au creat religiile, pentru că ei prin reflectarea conştiinței „fiilor lui Dumnezeu” în sufletul lor, au înțeles existența sufletului în sine, dar totuşi n-au putut să depășească acest stadiu. La urmă sunt cei care „au văzut” prin sufletul lor, existența iubirii infinite în sine, a lui Dumnezeu, sau ca să exprim corect acest lucru, acea iubire absolută s-a reflectat mai bine în sufletul lor. Au conștientizat existența ei în sine, complet, datorită faptului că au lăsat să acționeze acea iubire în interiorul lor nestingherită, nu i-au pus piedici deloc. Eliminându-și gândirea, ei au conștientizat că sufletul se folosește de gândire. Prin faptul că au conştientizat în sufletul lor existența iubirii în sine, i-au dat iubirii în sine o reprezentare printr-un centru infinit, prin Dumnezeu. În ei s-a manifestat complet această iubire absolută, prin ei s-au creat religiile, de aceea s-au putut identifica cu însăşi iubirea, pentru că au văzut reflectarea spiritului în sufletul lor. Ei, fiii lui Dumnezeu, nu s-au obosit să scrie, ci doar au transmis prin discipolii lor, învățătura, calea prin care pot ajunge la această cunoaștere; nu s-au obosit să descrie cum a fost realizată creația, de ce, pentru ce, s-au mulțumit doar să conștientizeze existența iubirii în sine, și să dea o cale prin care poți realiza complet acest lucru. Ei sunt vârfurile conștiinței umane, nu pentru că ar fi descris cum este realizată creația, ce este existența însăşi, ci pentru că au dat lucrul cel mai important din existența omenirii, au dat o cale omenirii, prin care să-și cunoască „centrul”. Despre descriere, și alte lucruri s-au ocupat cei care au luat cunoașterea prin „conştientizare” de la ei, cei care au transmis mai departe învățătura lor.

Dar acum vine lucrul cel mai important, astfel cu cât omenirea a evoluat, a început să aibă o cunoaștere cât mai avansată, de aceea se spune că secolul XX este „secolul religios”, pentru că acum, la ora actuală, toată omenirea are posibilitatea cunoașterii profunde a adevărului despre care se vorbeşte atât de mult. Dacă te uiți în jur, peste tot, în toată lumea au apărut scripturi, scrieri, descrieri, o cunoaştere completă, lucruri care în vremurile străvechi erau considerate „esoterice”, nu puteau fi cunoscute decât de cei inițiați, erau „sfinte”, nu erau destinate oricui. Acum ele există peste tot, înțelegându-se odată cu trecerea timpului, că pentru a cunoaște însăşi esența cunoașterii, trebuie să conştientizezi mult mai mult decât printr-o inițiere, trebuie să „simți „cunoașterea, să conştientizezi complet existența în sine a acestei iubiri absolute. De aceea, cei care s-au iluminat la acest sfârşit de secol, au putut spune ceea ce „creatorii religiilor” sau cei pentru care s-au creat religiile n-au putut spune, deoarece omenirea nu era pregătită atunci,    n-avea parte nici de cunoaștere și nu putea face diferența pe care o face cunoașterea, deci cum puteau primi ceva ce era chiar dincolo de cunoaștere, dincolo de dualitate, de diferențiere?

De aceea acum, la acest sfârşit de secol suntem exact ca „Adam şi Eva”, care au mâncat din pomul cunoașterii, au ales dualitatea, care este o luptă continuă, este însăşi gândirea, care este limitată, n-are o existență în sine absolută, are nevoie de suflet pentru a exista, pe când sufletul are o existență în sine, el nu are nevoie de gândire ca să existe.

Urmează ultimul stadiu al evoluției, cel în care oamenii vor realiza ce n-au putut face Adam și Eva, vor mânca din pomul nemuririi, vor elimina gândirea, vor alege starea de non-mental, vor conştientiza existența sufletului în sine. Atunci vor conştientiza prin acest simplu fapt și existența iubirii absolute în sine, reflectarea ei în „oglindă”, în suflet. Deci practic conştientizarea existenței în sine a sufletului ar fi podiumul de pe care sări în neant, în acea iubire absolută.

De aceea, personal prin înțelegerea pe care mi-a dat-o această existenţă în sine a iubirii absolute, „a sângelui lui Dumnezeu”, cred că ultimul stadiu nu va mai fi cel prin care te retragi în pustie, ci cel în care vei trăi în lume, prin trăirea și conştientizarea existenței în sine a acestei iubiri absolute în cel mai înalt grad de manifestare al său – iubirea dincolo de gândire dintre bărbat şi femeie. Aceasta nu prin plăcerea dată de dorința trupului, generată de gândire, ci prin trăirea iubirii în sine, prin conştientizarea existenței în sine a iubirii absolute în interiorul a tot ceea ce există, a lumii materiale, însăşi acest fapt sugerând schimbarea. Nu gândirea, ego-ul, produce schimbarea, ci această iubire absolută, prin faptul că nu-i mai punem piedici prin gandire, îi dăm în sfârşit lui Dumenzeu ce-i al lui Dumnezeu. Această iubire îi aparține, este însăşi existența lui, este viața lui și prin acest fapt, însăşi viaţa naostră, noi luându-ne doar ceea ce aparține Cezarului – conştientizarea existenței iubirii absolute în sine. Ea există în noi și în acest mod schimbă totul, nu o persoană anume, nu un suflet ales. Nu ego-ul acționează, am văzut acțiunea lui prin gândire, am văzut suferința produsă de el, de gândire, de felul în care se folosește de această iubire perfectă, cum denaturează totul. Este timpul ca să punem la punct și să dăruim in sfârşit iubirii posibilitatea ca ea să se reflecte complet în interiorul nostru, dar nu prin intermediul gândirii, ci prin intermediul inimii, al sufletului, al acestei conştientizări, al oglinzii. De aceea noi nu putem decât reflecta această iubire, în sinea noastră, nu putem fi decât reflecția ei, oglindă, deși în structura sa până și oglinda conține iubirea absolută, am putea spune acum că de fapt noi și tot ceea ce există suntem de fapt însăşi iubirea, prin existența sa „în cel mai mic por” al nostru, a ceea ce formează existența – atomul. De aceea am spus că omul este reflectarea completă, totală, este vârful creației lui Dumnezeu, prin reflectarea în cel mai înalt grad al vârfului creației, a esenței creației – iubirea absolută.

A venit vremea ca oamenii să se elibereze de dominația gândirii, să-şi conştientizeze sufletul, să nu mai fie „orbi”, să se vindece complet, să elimine însăşi cauza şi efectul bolii – gândirea, să nu se lase dominați de gândire, să nu mai fie sclavii ei, să fie liberi în sfârșit, să-și cunoască esența. Să conştientizeze existența sa în sine a acestei iubiri absolute în interiorul lor, în inima lor, astfel să nu mai fie dependenți de gândire, ci gândirea să fie dependentă de ei, de sufletul lor, de reflecția iubirii absolute.

Astfel cauzele și efectele bolii care a existat din timpuri imemoriale – războiul (cauzat de dualism, de diferențiere, de dorința gândirii, egoului, de a avea puterea, de a fi ce nu poate fi, de a îngrădi ceea ce este liber prin însăşi existența în sine, reflectarea pură și completă a acestei iubiri absolute) vor dispărea. Iubirea este singura realitate prin care suntem toți egali și fericiți, prin existența ei în interiorul nostru și a tot ceea ce există. Este timpul să ne eliberăm complet de sclavie, să devenim liberi, aşa cum sunt toate lucrurile care ne înconjoară, aşa cum este natura în toată măreția ei. Ea nu este frumoasă și perfectă datorită existenței ei, ci datorită existenței în gradul cel mai pur al acestei iubiri absolute. Noi în loc să respectăm și să ne bucurăm de existența ei, de reflectarea așa de clară a acestei iubiri absolute, a acestei oglinzi perfecte, datorită gândirii noastre, dominației ei, nu putem simți suferința cauzată naturii, a ceea ce întreține și ne arată clar ceea ce există în interiorul nostru. Prin faptul că nu ne-am găsit centrul, nu am conştientizat existența acestei iubiri în noi, în inimă, ne-am separat de existență, în loc să ne bucurăm de ceea ce produce fericire continuu, de iubirea din noi, preferăm suferința, gândirea. În loc să ne bazăm pe ceea ce simțim prin interiorul nostru, noi ne bazăm pe logică, pe gândire. De aceea noi nu putem vedea legătura noastră cu tot ceea ce există, noi nu putem vedea măcar ceea ce ne leagă între noi, în societatea noastră. Dorim o societate mai bună, dar nu putem vedea chiar esența a ceea ce căutăm, chiar în noi înşine. Deși avem ochelarii pe nas, noi am uitat de existența lor, de faptul că prin ei vom vedea așa de clar, nu suntem miopi. Cum să-l putem vedea atunci pe cel ce privește prin ochelari, prin ochii existenți, dar pe cea care se reflectă în cel care privește. Când vom elimina gândirea pentru o clipă, atunci vom putea conștientiza existența acestei iubiri absolute în inima noastră, atunci vom elimina dualismul, diferențele, aceasta va fi baza evoluției viitoare, al destinului omenirii, al societății perfecte. Nu va mai exista diferența de națiune, de clasă socială, de limbă, de gândire, concepții, filosofii, religii, prin conștientizarea existenței în sine a acestei iubiri absolute în interiorul nostru şi a tot ceea ce există, în inima noastră.

Gândirea se va opri de la sine, se va supune fără să vrea acestei iubiri absolute, datorită conştientizării existenței ei, datorită faptului că ea nu poate înțelege nemurirea, ceea ce-i dincolo de limitele sale. De aceea mulți oameni, genii, au înnebunit la contactul gândirii lor cu ceea ce nu puteau cuprinde şi înțelege, pentru că ei n-au găsit centrul a ceea ce i-a făcut să înțeleagă pentru o clipă, nu s-au centrat în inimă, n-au înțeles prin ceea ce au simțit, ci prin gândire, nu şi-au văzut măcar existența în sine a sufletului.

De aceea n-am putut spune decât atât – INIMI ALE IUBIRII.