Ante mortem nemo beatus… (Înainte de moarte nu este nimeni fericit…)
Cândva frica îmi mânca viața… dacă stăteam în beznă aveam numai vedenii, iar ca să umblu în noapte singur nici atât… bineînțeles eram mic copil… dar de la o anumită vârstă și o anumită întâmplare, frica a încetat să mai comande interiorul. Și astfel moartea a căpătat o frumusețe aparte în viziunea mea despre viață, pentru că moartea este unică scăpare… sau ultima revelație.
Săptămâna trecută discutam cu un prieten tocmai despre moarte, în care spunea că depinde ce lași în urma ta în viață, sau dacă privești în urmă și vezi că ai trăit o viață împlinită… atunci viața nu mai devine o povară, te face să o vezi altfel. Așa este când se întâmplă ceea ce dorești în viața ta, iar totul lucrează pentru îndeplinirea visurilor tale și destinul parcă este făcut să ți se supună… dar pentru restul de 90% dintre noi care ne luptăm cu destinul să nu ne răpună, dar mai ales pentru cei 10% care au parte numai de necazuri de când se nasc până mor… lor cum poți să le mai “vinzi” ideea de viață frumoasă sau împlinită?!
Unii nu au viața neapărat apăsătoare sau chinuită în exterior, ci interiorul lor este chinuit, pentru că nu le lasă nici un pic de liniște… se simt apăsați de tot ceea ce este în afara lor.
Când privesc la moarte este ca și cum aș privi viața optimist, pentru că astfel viața mi se pare frumoasă, unică, mistică… merită să trăiești “moartea”. Este adevărul real din viața noastră… restul sunt visuri și amăgiri. Pentru ce ai trăi atunci o viață întreagă indiferent în ce direcție… suferință sau fericire… dacă nu ar fi moartea care să te trezească la realitate!
Tot același prieten mi-a repetat ca un ecou ceea ce mi-au zis și alții… că eu văd viața și moartea din acest punct de vedere pentru că sunt prea bun! Deci dacă eram prea rău viața era mult mai frumoasă… sau dacă aș fi fost de fapt egoist. A nu mai vedea dualitatea în existență aduce probleme în gândire… pentru că gândirea va lupta până în ultima clipă pentru existența sa… Pentru că moartea gândirii înseamnă de fapt moartea egoului tău… dar de fapt moartea trupului aduce realitatea ultima… până atunci te poți zbate timp îndelungat în mrejele iluziilor vieții. Uneori te poate prinde în plasa sa, ca apoi să te trezești un pic, apoi iar să cazi în visare… Suferința te face să te trezești încet, dar sigur, la realitate… să vezi că viața este doar o iluzie… sau un vis urât sau frumos, ori un coșmar… dar asta depinde doar de tine pentru interior, dar pentru lumea din afara ta depinde de alții… aceștia construind de fapt destinul tău real… lumea în care vei juca teatru cât poți de bine. Majoritatea vor intra așa de bine în rol, încât vor confunda scenariul cu idealul lor în viață sau cu scopul vieții lor.
Când pornești pe calea interioară vei avea sclipiri rare a ceea ce te face fericit și împlinit… asta dacă îți este dăruit să ai parte de așa ceva. Iar cu cât viața îți dă lovituri sau alergi după visuri, realizezi în timp că acele sclipiri în care viața capătă nuanțe de divinitate sunt dăruite de moartea gândirii și începutul împărăției inimii… Lumea are o părere greșită despre această împărăție anunțată de mii de ani. Iubirea nu este un chin… și nici nu aduce suferință, doar ceea ce iubim ne poate forma o părere greșită și eronată despre existența ei, pentru că cei pe care-i iubim încă au ochelarii de cal bine așezați pe ochii inimii lor. Ești fericit pentru ceea ce simți, pentru că te simți împlinit, dar ceea ce îți dorești în viața ta nu se materializează, nu prinde formă în existența ta… Uneori prinde pentru scurtă vreme, sau un timp mai îndelungat, ca apoi să dispară ca un fum. Cenușa care rămâne în urma acestei revelații va fi îngropată în urna inimii tale, sau aruncată în cele patru zări de gândurile tale.
Stai singur cu gândurile tale și încearcă să nu le mai bagi în seamă măcar o clipă… vei vedea că este imposibil, mai ales dacă ai devenit conștient de bruiajul lor. Pentru că nu doar gândirea este deranjată de slăbiciunea iubirii în fața existenței, destinului, sufletului… ci și inima este deranjată de impasibilitatea gândirii în fața creatorului existenței sale. Pentru că fără inimă și fără iubire implicit, animalele ar fi mai presus decât oamenii. Se vede de fapt unde ne duce împărăția gândirii: o viață lipsită de iubire, în care nu ne gândim la consecințele acțiunilor noastre, suntem manipulați să devenim sclavi, să distrugem natura și frumosul, inventând o lume artificială, fără valoare. Nici nu doresc să îmi imaginez cum ar arăta viața în viziunea gândirii, fără ca inima să aibă un rol cât de mic. Împărăția cerurilor este aproape… de eoni ea se ascunde în interiorul nostru… inventându-se o luptă, pentru că altfel lumea nu ar fi dat nici o valoare acestei împărății, deși nimeni nu știe cu certitudine dacă există într-adevăr. Pentru că puțini au afirmat că sunt liberi cu adevărat în existența noastră… iar aceștia au creat un imperiu în jurul lor… prin cei care le-au urmat ideile și viziunea lor, iar restul care nu dau doi bani pe inimă, au monetizat cât de bine au putut ceea ce li s-a dăruit.
Cândva când încă nu apucasem să scriu ceea ce simt, cum am apucat în cartea asta, aveam un cântec pe care-l repetam în continuu în interior: “Vino dulce moarte vino, viața de mi-o alină!”… Pentru că atunci nu simțeam că există ceva în viața asta care să merite trăit fie și ca vis… în care iubirea din interior să se regăsească împlinită și în afară. Apoi un pic mai târziu a apărut prima speranță , apoi mult mai târziu, ceea ce credeam că va concura cu eternitatea, dar în final doar în interior mai există. Tot ce am trăit este de fapt o lecție… pentru că pot renunța la gândire, dar la inimă nu am cum… Iubirea nu o pot părăși sau alunga din inimă, chiar dacă asta va însemna dispariția mea. De fapt doar moartea ar putea să îmi dea liniștea și fericirea visată sau iubirea împlinită nu doar în interior… dar și în lumea din afară, așa cum era cândva.
