Când toate suferințele, tot amarul din suflet și viața celor iubiți s-a liniștit, a intrat pe făgașul noului destin ales, nu mai poți fi decât împăcat și fericit pentru liniștea lor.
Când ai aruncat ceasuri întregi în apărarea iubirii, sau ai pierdut ani întregi pentru uitarea anilor furtunoși când totul în jurul tău se numea Iubire, sau inima și sufletul tău au plâns pentru ceea ce își dorea dar se risipise că un fum, când totul nu depinde de tine… te bucuri în final dacă cei pe care-i iubești sau i-ai iubit au parte de liniște și fericire în viața lor. În adâncul tău știi că de fapt aceasta este liniștea dinaintea furtunii, pentru că dacă nu a mers cândva când era liniște cu atât mai mult liniștea după furtună nu anunță nimic bun… dar totuși există speranța că poate în sfârșit destinul s-a lăsat păcălit sau s-a retras așteptând alte greșeli sau dorințe nedeslușite din partea ta sau a altora din jurul tău pentru a-ți umple viața din nou de suferință.
Un prieten ateu îmi spunea că suferința din iubire e o prostie, mai bine o suferință reală pentru lipsuri materiale decât pentru visuri. Avea dreptate din punctul lui de vedere, dar tocmai din această cauză suferă lumea celor care se iubesc, pentru că nu le mai ajunge o viață simplă, ci doresc s-o complice pierzând uneori o viață întreagă pentru realizarea unor iluzii sau realizări profesionale. Și astfel poate găsesc ceea ce caută… mai multă fericire, sau de cele mai multe ori suferință îndelungată. La început viața te păcălește, îți da impresia că ai ales calea cea bună, dar în final ți-o trage așa de tare, încât te întrebi dacă a meritat tot efortul tău… dar mai ales dacă a meritat să distrugi și viața celor care te iubesc. Pentru că datorită alegerilor noastre suntem responsabili pentru destinul celor din jur, noi influențând prin alegerea noastră viața lor în viitor. Astfel unii își îneacă amarul în băutură, alții în zeci de femei, alții în droguri… alții nu rezistă șocului și schimbării și aleg să dispară… iar alții aleg să se dăruiască iubirii divine din inima lor, știind că astfel nu dau greș niciodată. De cele mai multe ori dăm vina pe cei care ne-au obligat să alegem ceea ce ni se oferă pe tavă cu voia sau fără voia noastră, alteori spunem că nu eram destul de maturi și nu știam ce ne dorim de fapt în viața noastră când ne-am declarat iubirea, sau alteori suntem fără busolă, deși ceasul ticăie în inima îl confundăm cu nevoia noastră de mai multă fericire, uitând că erai fericit cândva… tocmai pentru că era așa de multă liniște în viața ta. Când confunzi fericirea cu distracția atunci apare cu adevărat suferință în viața ta… pentru că distracția îți poate oferi o fericire temporară, uitând de lumea în care trăiești, dar adevărata fericire nu se găsește fugind de tine însuți, ci descoperind acel EU din interior. Alteori fugi de zgomotul și furia din viața ta… care era așa liniștită în singurătatea ta. Dar deși liniștea apare după acea furtună interioară urmând inima ta, într-un final vei descoperi că destinul a avut grijă ca tu să primești suferință și mai multă… deși acum e așa de multă liniște în viața ta, sau așa ar trebui s-o percepi din moment ce ești din nou singur cu tine însuți.
Oamenii religioși spun că tot ceea ce îți este oferit va fi pentru evoluția ta, pentru a descoperi sufletul tău, pentru a descoperi Dumnezeul din tine. Când suntem unelte pentru a da lecții celorlalți că apoi să primim la rândul nostru aceeași lecție dureroasă, indiferent de motive sau explicații, situația nu mai este așa ușor de acceptat. Cum poți lupta atunci în fața unui destin implacabil… care stă întins în fața ta ca o carte încă înainte să te naști? Cum poți fi treaz, apoi iar să dormi , și iar treaz și tot așa până când adormi de tot acest trup care încă de la naștere știi cu certitudine că la un moment dat va trebui să dispară?
În trecut știam că o să vină această perioadă grea, o simțeam adânc în sufletul meu, de aceea nu am putut să îmi arăt bucuria decât când îmi adormeam toate mecanismele de siguranță din trupul meu. În rest am arătat multă tristețe… poate prea multă. Când furtuna a sosit, șocul a fost așa de puternic încât am zis că nu mai scap din ghearele ei… și încă nu am scăpat, dar am trecut de stadiile cele mai grele, lăsând loc altora bănuite dar necunoscute încă.
Sunt martorul multor evenimente interioare, iar asta doare cel mai tare, să fii așa de conștient încât să îți dai seama prin ce treci, să știi leacul, să știi și rezultatul, dar să nu poți ridica un deget pentru a te ridica din stările prin care trebuie să treci. Într-adevăr iubirea aduce fericire și suflul divin în interior atunci când apare și când este împlinită, dar atunci când dispare suportul, durerea este așa de mare încât este ca și cum ai turna lavă topită pe gâtlej… așa de tare simte sufletul durerea iubirii. Normal nu ar trebui să existe această suferință din moment ce simți iubirea, chiar dacă nu mai are suport, dar nu este ca și cum ai putea să controlezi aceste stări. Fie le accepți, fie le arunci în negură uitării, renegând iubirea și tot ce aduce odată cu ea. Dar deși iubirea nu ai cum s-o alungi din sufletul tău, din moment ce ea există și este una cu sufletul tău, trebuind doar conștientizarea existenței ei pentru a activa percepția manifestării și existenței ei, poți să te îmbeți din elixirul gândirii, făcând uitate prin cotloanele gândirii ceea ce îți poate aduce fericirea dar și suferință. Religia noastră este poate cea mai aproape de dăruirea iubirii prin suferință, adică să fii fericit pentru că suferi… să transformi suferința în fericire prin iubire.
Aș mai putea bâlbâi multe cuvinte legate de acest subiect, învârtindu-mă în acest cerc fie real, fie imaginar al trăirii iubirii în toată complexitatea ei. Important este că mă uit în jur și lucrurile încep să se așeze pe făgașul normal la unii, iar alții de-abia pornesc pe drumul fără întoarcere al suferinței negării iubirii din interiorul lor.
Cât despre mine după atât timp am învățat să trăiesc cu rana din interior, să accept că acesta este destinul, să mă bucur pentru fericirea celorlalți, să fiu fericit când văd iubirea la început de drum în sufletul tinerilor, sau când divinul își așează umbra peste existența noastră în momente unice dăruite de natură. Singura alinare rămâne vocea interioară care-mi șoptește continuu în inima rugăciuni și trăiri mult peste înțelegerea mea umană, așteptând acel drum pe care-l simt din ce în ce mai inevitabil cu fiecare zi care trece….
