Multi dintre noi visam la o viata mai buna, la implinirea materiala si profesionala, care uneori pare imposibil de atins.
Altii visam la implinirea sufleteasca, la gasirea sufletului pereche, la intemeierea unei familii cu persoana potrivita, sau si mai mult cu persoana pe care o iubim.
Cativa “viseaza” cu ochii deschisi si deplin constienti o viata interioara, asa cum numai cei care se retrag in pustie pot avea. Uneori sunt tentati sa renunte la iluziile acestei lumi, la visul societatii murdare si corupte in care traim, si sa se dedice doar trairii vietii interioare, pentru ca este singura care le alina sufletul.
“Visul” lor pare o iluzie si ceva care este mult prea imaterial pentru restul care nu inteleg si nici nu au avut parte de aceasta traire… pentru ca majoritatea nu prea credem in suflet, in Dumnezeu, in religie, in lumea interioara… Adica zicem ca credem, doar pentru ca e la moda, sau pentru a respecta traditia, ori de gura celor mai in varsta, sau pentru ca trecand prin necazuri este singurul mod in care sufletul isi gaseste linistea, si speranta nu gaseste alta scapare decat in credinta. Dar asa cum noi credem ca lumea celor daruiti cu har, alinatati de iubirea Divina (Duhul Sfant), este o lume iluzorie si ca sunt dusi cu capul, la fel si ei percep lumea in care traim noi. Pentru ei societatea si modul de viata in care traim este o iluzie, pentru ca mergem pe valurile vietii inconstienti si somnambuli. Si cand cativa dintre noi ne trezim, ne dam seama cata dreptate aveau, si cat timp am pierdut… poate chiar si nenumarate vieti… pana cand lumina a coborat asupra vietii noastre.
Putini s-au nascut cu darul de a trai in aceasta lume nebuna de la nastere pana la moarte daruindu-se trairii iubirii divine, de obicei pe o cale religioasa. Majoritatea dintre cei treziti, intr-un moment al vietii s-au retras complet din lume, au urmat anumite practici si rugaciuni, dobandind controlul complet asupra trupului si dorintelor, ajungand la trairi si experiente desprinse parca din filmele SF. Apoi dupa iluminare, majoritatea se reintorc in lume si ajuta si alte suflete aflate in cautarea lumii interioare, pentru a se elibera de sclavia existentei acestei lumi.
Deci realitatea este undeva la mijloc, pentru ca ambele lumi sunt reale, una mai putin palpabila si ascunsa exact sub nasul nostru – in interiorul nostru.
Ceea ce am tot vorbit si am descris in Inimi Ale Iubirii, este sansa daruita noua, celor adormiti, pentru a trai aici si acum ce au trait si traiesc cei treziti si eliberati din aceasta lume. Poate acum este greu de inteles si acceptat, cu atat mai mult cu cat vreme de milenii sau cine stie… eoni poate… a fost practicata doar la nivel religios, si asta intr-un cerc restrans.
Dar acum lumea a avansat mult… chiar daca doarme la fel ca si inainte… dar gandirea a evoluat datorita cunoasterii accesibile oricui, in aceasta era a informatiei. Cine a cunoscut si trait macar o clipa de iubire, poate intelege si accepta ca divinul se reflecta in trairea iubirii dintre un barbat si o femeie, fiind cea mai avansata traire pe care o putem trai in aceasta “lume”. Nu intru in detalii si controverse analizand si demonstrand de ce… pentru ca numai atunci cand iubesti cu adevarat poti intelege aceasta traire, si poti accepta divinul din trairea ei.
“Ferice de cei ce se retrag din lume, dar mai ferice de cei ce rezista in lume…”
DESPRE SMERENIE (dialog cu Parintele Arsenie Papacioc)
Ce se întelege prin smerenie si care sunt dezastrele mândriei?
– Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine. Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soarta întregii creatii a lui Dumnezeu si care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricosându-se îngerii si toate puterile ceresti, este întruparea Mântuitorului. Sigur, Dumnezeu fiind, vă închipuiti ce pogorământ, dincolo de orice putere de întelegere, a făcut, pentru a lua chip de om.
Actul ăsta era necesar să se facă, pentru că, printr-un act de mândrie nesăbuit, Lucifer a pretins că este Dumnezeu, că ar fi vrut să fie Dumnezeu. Si numai prin două cuvinte: Eu sunt…” – atât a zis satana. Ar fi vrut să zică: Eu sunt Cel Ce sunt, adică Dumnezeu. Dar a căzut. Si vă închipuiti, s-a pedepsit în forma cea mai grozavă si mai cumplită. Că spune într-un loc: Dacă ai vedea un drac în adevărata lui urâciune, n-ai putea rezista să nu mori”. Se mai spune despre o sfântă, Ecaterina, că a văzut un drac, dar nu în adevărata lui urâciune. Si a preferat să meargă toată viata pe jar, numai să nu mai vadă. Vă închipuiti, atât e de grozav si de urât. Lumea îsi închipuie că acolo, în suferinte, în iad, va fi tot o conjunctură posibilă, dialogală, nu-stiu-ce. Nu! Una dintre marile suferinte de acolo este si vederea dracilor!
Deci a fost necesar ca Mântuitorul să se smerească. Pentru că smerenia este singura fortă care poate elibera orice suflet si orice popor, în toată creatia lui Dumnezeu. Bunăoară, noi, ca să putem fi alături de Hristos, trebuie să purtăm aceiasi identitate. Dacă El s-a smerit, El, Care a făcut cerul si pământul si Care a făcut tot ce există, sigur că creatia Lui va trebui să stea la dispozitia Lui, smerită.
Un crestin cu viată bună, a bătut la usa Mântuitorului să-i deschidă. Si a întrebat: Cine este acolo?” Un crestin iubitor al Tău”. Nu se poate. Nu esti pregătit. Nu-ti deschid!” îngrijorat, foarte îngrijorat, si-a dat seama de ce. Pentru că el trăise o viată crestină cum a stiut el. Trebuie să fac o paranteză: smerenia s-a cam rationalizat. A trecut într-un fel de obicei speculat, după cum se spune: E smerit, mândruletul!” S-a frământat el: Care ar putea să fie motivul pentru care nu mi-a deschis?” Si, frământându-se, a intrat într-o smerenie autentică, căci nu e usor să te frământi când nu te primeste Hristos, mai ales pentru un om care crede si trăieste în Hristos, cu nădejdea vesniciei alături de Hristos. Si s-a dus smerit si a bătut la usă. Cine este acolo?” Tu esti”, a zis credinciosul. Mântuitorul i-a răspuns: Dacă tu esti Eu, intră!” Avea aceiasi identitate cu El! Cum spune Sfântul Simeon: Dumnezeu se adună cu dumnezeii, după har”.
…
Ne spuneti un cuvânt despre rugăciune?
– Intâi, ce trebuie spus e că se vorbeste prea mult despre rugăciune. Ăsta-i un lucru care nu trebuie vorbit, ci trebuie făcut. Stă în firea si în puterea oricui să priceapă lucrul ăsta.
Eu personal nu sunt pentru rugaciunea de tipic. Aceea are folosul ei aparte, mai ales disciplinar. Omul nu trebuie să fie tipicar. Trebuie să fie tipicar ca procedeu, în ce priveste dorinta de a se înduhovnici. Nu avem numaidecât nevoie de o rugăciune de tipic. Avem nevoie de o prezentă continuă a inimii, această stare continuă de dragoste, de relatie cu Dumnezeu, asta este esenta rugăciunii. Pentru că si o tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă. Si o rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă.
Dacă faci rugăciunea asta care e obligatorie, o poti face. Dar dacă se face o rugâciune din aceasta după tipic, după ce se termină, omul se consideră achitat de obligatia rugăciunii din inimă si se retrage fără nimic de la ceea ce ar trebui să-l tină prezent. Adică sunt mai mult pentru o continuă tresărire duhovnicească. De aceea mă faceti să spun că orice clipă poate sa fie un timp si orice suspinare poate să fie o rugăciune. Suspinarea nu se face asa: Of!”, ci o faci lui Dumnezeu, ca plecând din adânc spre El. Asa ni se va arăta. Căci El nu se arată unei minti ascutite. „Nu tot cel ce zice Doamne, Doamne” va intra în împărătia Mea!” Ci numai cel care are inima curată, cel care are inima spre El, continuu.
Deci, o viată continuă de prezentă duhovnicească înseamnă un om mai înduhovnicit. Pentru că dacă te rogi, esti mereu prezent. Rugăciunea să zicem – tipicală poti lesne să o termini într-o jumătate de ceas, un ceas, dar pe urmă?
Vedeti, nu trebuie renuntat la ele, dar să nu fie singura treabă duhovnicească, singura rugăciune. Dacă ai citit un Paraclis e foarte bine, sau ceea ce mai ai de citit. Dar ceea ce, de fapt, trebuie adus la cunostintă, pentru a se întelege, pentru că lucrul ăsta e mai putin discutat, e prezenta inimii continuă. Si te rogi. Pentru că se rugau sfintii si stăteau în genunchi până se făcea dimineată si apărea soarele. Si la răsărit tot în genunchi erau.
Asta nu înseamnă că noi, nefiind ca ei, nu trebuie să ne rugăm. Dar era o stare de continuă prezentă.
Părinte, rugăciunea neîncetată poate fi trăită de oricine?
– Intr-o măsură oarecare toată lumea poate. Pentru că întrebarea în sine despre rugăciune sau discutia despre rugăciune este neavenită, pentru că se rationalizează lucrurile. Oricine vrea să dobândească rugăciunea, să tacă si să zică. O rugăciune adâncă e o tăcere adâncă.
Se constată o limpezire imediată, o scăpare de ispite, căci se cere ajutorul Stăpânului cerului si al pământului. Trebuie să se obisnuiască lumea cu gândul că Dumnezeu guvernează si face orice pentru om. „Fără de Mine nu puteti face nimic.” Mai mult: „Nu se miscă fir de păr fără voia Mea.” Vă dati seama cât de mult ne apără.
Tineti-vă de Biserică, dragii mei! Si puteti să ziceti rugăciunea aceasta a mintii din inima. Este puterea numelui aceea care ne ajută atât de mult. Oriunde veti fi, oriunde veti avea necaz, rugati-vă, nu vă descurajati.
Iubiti mult! Hristos vă porunceste!
