Vorbeam cândva de renunțare și tăcere – Sa vorbeasca si… tacerea – între timp am respectat cumva ce mi-am propus, astfel articolele au fost din ce în ce mai rare, pentru că vorbele plac, dar practica rareori este urmată.
Cu ceva timp în urmă în viața mea am luat o hotărâre care avea să schimbe cursul destinului complet, atât al meu cât și al celor din jurul meu… Asta s-a întâmplat pentru că am privit la viața mea și a persoanei pe care o iubeam și am văzut că nu este spre bine, dar mai ales că nu îmi doresc ca în viitor să fie mai multă suferință cu voia sau fără voia mea. Apoi am realizat în timp că cele mai multe alegeri pe care le facem nu sunt luate efectiv de noi, ci suntem influențați de mediul, societatea în care trăim, alegerile, gândurile și acțiunile celorlalți.
După alți câțiva ani ar fi trebuit să iau din nou aceeași decizie, de data aceasta pentru că indiciul era clar că nu aduceam împlinire în viața altei persoane. Dar motivele fiind mult mai „omenești” și pentru că nu doream să renunț la visul de atunci (vârsta poate…), am continuat să sper că poate este o situație de moment. Dar cu timpul ceea ce speram să nu fie decât o falsă viziune a existenței mele, s-a dovedit din ce în ce mai apăsător asupra sufletului meu. A fost greu… și este greu pentru că iubirea pentru mine nu a fost ceva superficial, nu am considerat nici o persoană de înlocuit pentru care am trăit iubirea, deoarece toți suntem unici, cu bune şi cu rele. Cu toate problemele și necazurile obișnuite, nu am văzut privind la viața mea în viitor suferință trăind iubirea de atunci.
Aș fi continuat visul dacă ar fi fost dorit de ambele părți, dar cu timpul a devenit un vis iluzoriu, pe care am impresia că îl forțez să rămână în mintea mea.
Când simți că iubirea pe care o trăiești tinde să iasă din tiparele realității sub formă umană, realizezi că trebuie să te rupi pentru că nu dorești nici să devii sfânt, dar nici să renunți la iubirea divină, pe care o trăiai așa ușor prin persoana pe care o iubești.
Astfel apare iar tot mai necesară renunțarea si implicit… saltul în necunoscut.
Cei mai mari maeştri din viaţa mea au fost femeile pe care le-am iubit.
Prin ele iubirea mi-a dat lecţii cum să fac să trec peste gândire şi să păstrez vie iubirea în inimă, chiar şi când totul era destinat uitării trăirii pentru că nimic nu mai era favorabil. Uneori am reuşit să fac faţă încercărilor, alteori am eşuat lamentabil, dar astfel am înţeles ce înseamnă să fii om şi nu sfânt. Dacă totul ar fi fost perfect şi ar fi fost după voinţa mea, nimic nu ar mai fi făcut parte din viaţă, ci din vis… din iluzie. Am înţeles astfel ce înseamnă liberul arbitru, pentru că poţi avea control asupra vieţii tale prin gândurile tale, dar nu prin manipularea celorlalţi, fiind la rândul lor liberi să aleagă drumul lor în viaţă.
Normal că vei suferi mult astfel, dar cel puţin ceilalţi nu vor suferi mai mult în viitor de pe urma acţiunilor tale, sau a propriilor acţiuni. Mereu am ieşit la liman pentru că am „văzut” cândva reflecția iubirii absolute și infinite în iubirea omenească. În acest fel nu am pierdut trăirea ei din inimă indiferent de obstacole sau suferințele provocate de trăirea ei prin reflecție… Pentru unii Dumnezeu ia forma umană prin diferitele exemple sau simboluri pe care ni le-a dăruit existența, dar pentru mine Dumnezeu a fost iubirea pe care am trăit-o față de persoanele pe care le iubesc. Am încercat mereu să măresc cercul spre care îmi îndrept trăirea iubirii nu doar față de rude, prieteni sau iubită, ci și chiar față de cine nu îmi era pe plac. Iar dintr-un anumit moment am fost răsplătit cu trăirea ei continuu față de tot ceea ce există. De fapt toți avem această trăire în sinele nostru mereu, doar că nu suntem conștienți de trăirea ei, cel puțin asta am înțeles din experiențele pe care le-am avut adeseori în momentele de meditație și liniște.
Societatea și oamenii așa zis religioși ne-au îmbolnăvit de prejudecăți și exemple de-a gata fără a experimenta trăirea iubirii. Iubirea divină ne este împinsă în suflet prin experiențe supranaturale, la care nimeni nu are acces, tocmai de aceea este și greu de crezut că iubirea divină se reflectă chiar în iubirea pe care o avem toți în existența noastră la diferite nivele. Iubirea divină este astfel după anumite surse accesibilă doar celor sfinți, deși în toate scripturile sfinte ale diferitelor popoare se spune clar că: „Dumnezeu este IUBIRE!”. Ori iubirea este trăită de toți chiar și sub forma cea mai umilă sau mai joasă pe care ne-o putem închipui…
Omul are de învățat mult mai mult din „păcat” decât din sfințenie, dar asta numai dacă este conștient față de trăirea si existența iubirii, dacă vede divinul în iubire și nu o mai tratează ca pe ceva fără preț.
Pentru toți cei care iubesc și se dăruiesc trăirii iubirii la orice nivel, am un singur mesaj:
Fiți păcătoși… dar plini de iubire!
