Spuneam cândva că poţi păcăli destinul… chiar îl poţi adapta după ceea ce doreşti sau gândeşti pentru că există liberul arbitru în viaţă… că poţi să resetezi destinul renunțând la tot.

Poate poți reuși într-un final dacă poți distruge ceea ce te face fericit, dar mai ales poate vei fi fericit dacă cioburile sparte s-ar lipi la loc… sau dacă nu distrugi ceea ce simți, pentru că aceasta era ceea ce a dat naștere a tot ceea ce se întâmplă și a tot ce ai trăit în interior.

Acum câteva zile auzeam din întâmplare la TV, pentru că eu nu mă mai uit la emisiuni de ani buni… că o fetiță a murit de dorul mamei sale pentru că o părăsise fiind plecată la muncă în Italia, refuzând să mai mănânce.

Da… viața își urmează cursul oricum cu sau fără firele de nisip din clepsidra universală a vieții pe care o reprezentăm… dar efectele pe care lipsa iubirii sau alungarea trăirii ei, nu mai vorbesc de respectul sau adorarea izvorului trăirii și existenței sale, pe termen lung sau scurt sunt de domeniul fantasticului sau poate al unei realități crude.

Dacă așa ceva s-ar fi întâmplat în copilăria celor care au avut un rol important în evoluția societății noastre din prezent… dacă lumea în care trăim, pe care noi oricum o considerăm de rahat, ar fi într-adevăr insuportabilă… dar stai că pentru unii din semenii noștri chiar este – Catastrofa umanitara… Aceasta se întâmplă în prezentul zilelor noastre, când se spune că suntem evoluați, că am ajuns la un nivel de civilizație avansat…. când tone de mâncare se aruncă în alte părți unde este prea din abundență. O asemenea poveste îmi spunea bunica despre foamete în anii de după al doilea război mondial, când i-au murit câțiva copii…

Poate că așa este scris să te lupți cu morile de vânt din existență… care privesc impasibile la cursul vieții noastre. Poate că unii dintre noi vor apuca deceniul… hell poate anul viitor clipa următoare… dar câți ar avea tăria și puterea să renunțe la viață pentru că este lipsită de iubire… sau câți ar avea energia să lupte până la moarte pentru trăirea ei… dar din punct de vedere material sunt doar cifre pe tabla vieții… în planul sufletelor în schimb este inadmisibil.

Depinde doar de noi dacă va fi spre bine sau spre rău… asta ca s-o spun din cărți sau pentru a arăta optimismul care se poate construi ușor din vorbe, dar în realitate este mult mai tragic. În realitate nimic nu poate fi scris sau schimbat în afară de ceea ce este pus deja pe axa timpului… singurul lucru posibil poate, care ne este permis, este să ieșim din limitarea timpului pentru o clipă și să privim eternitatea sufletelor noastre, prin trăirea iubirii divine și absolute, pentru că asta este energia divină care alimentează sufletul spre evoluția sa, îl călăuzește spre eliberarea sa din ghearele destinului. Dar doar atât îți este permis pentru că în plan material în schimb nu poți face nimic mai mult decât îți este permis, astfel până și Iisus a trebuit să se supună soartei sale, deși a văzut dinainte ceea ce i se va întâmpla. Dar una e să vezi și alta să trăiești să treci prin fiecare clipă în realitate nu doar ca într-un vis. Astfel în ultimele clipe fiind slăbit de puteri, a strigat: „Eli Eli lama sabachthani?. Iar dacă privim în trecut asta nu prea a salvat pe mulți dintre noi, ba chiar a adus multă suferință din partea celor care reprezentau biserica și o foloseau ca un mijloc pentru atingerea scopurilor lor.

Concluzie: sufletul îl mai putem salva dar trupul nu se știe niciodată…

Deci ar trebui să luptăm mai mult pentru suflet decât pentru trup așa cum se întâmplă în prezent în societatea noastră… poate doar atunci lumea va fi mai fericită, mai purificată… și mai evoluată.

Trăiește clipa și ciudat cum o trăiesc majoritatea dintre noi… în distracție și uitare de sine.

Fugi de rana adâncă din viața ta… încerci să uiți pe cât poți de existența sufletului tău, că va trebui cândva să treci prin suferință ca să îți poți întâlni sufletul. Dacă la naștere măcar nu ești conștient de durere, pentru a-ți elibera sufletul va trebui să treci conștient prin fiecare clipă de durere provocată de ruperea legăturilor cu planul material. Mda… mai devreme sau mai târziu toți va trebui să trecem prin această durere insuportabilă… puțini sunt cei care vor reuși să aducă și trupul la această regăsire a sufletului lor. Asta în primul rând pentru că sufletul doar tolerează trupul așa cum este la majoritatea dintre noi – murdar, alterat, plin de dorințe, oricând gata să fie mâncat de viermi.

Fără iubire… chiar în forma cea mai slabă… toți am refuza să mai trăim fie și o clipă pe acest pământ… și totuși noi o tratăm cu indiferență, încă nu ne-am plecat capul în fața existenței sale… încă nu vedem sămânța divinității în trăirea ei… încă nu vedem că iubirea este dumnezeul nostru pe care îl căutăm de când am devenit conștienți de existența noastră pe acest pământ…. încă nu înțelegem de ce uneori suntem triști sau când golul interior nu poate fi umplut de nimic… nici măcar de durere și suferință.

Cândva mi se spunea că sunt fericit că eu pot trăi iubirea la un asemenea nivel de conștientizare… dar le spun că este de fapt un blestem… pentru că trebuie să trăiesc viața pe care nu mi-o doresc, că trebuie să accept tot ceea ce există în destinul meu… pentru că nu depinde numai de noi, ci depinde și de alegerile celorlalți… dar mai ales depinde de acel Dumnezeu care se pare că în astfel de momente fuge din existența noastră… dar și mai rău că deși trăiesc iubirea, în loc să aducă fericirea, aduce suferință și durere surdă în această inimă, care mă întreb cum naiba de nu s-a îmbolnăvit încă. Când trăiești iubirea nu poți privi cu ochi goi tot ceea ce se întâmplă atât în viața ta, cât și în a celor apropiați, iar asta se multiplică cu cât vezi că peste tot în lume primează suferința.

Ești fericit că trăiești iubirea, dar în schimb simți durere… pentru că fericirea este în interior, dar în afară este doar suferință… ești fericit cu adevărat când închizi ochii pentru o clipă și uiți de tot ceea ce este în afara ta… dar asta nu este oare la fel cum fac ceilalți și închid ochii interiorului prin trăirea distracției și a uitării de sine. Ceea ce au în comun și unii și alții este doar uitarea de sine… pentru că atunci când nu uiți și ești conștient, de fapt tot ceea ce simți este o suferință insuportabilă… nu atât pentru destinul propriu, cât pentru al existenței în sine.

Este frumos când poți trăi doar în tăcere, dar când iubirea este precum aerul, liniștea nu va intra în viața ta decât când ori vei fi adormit pentru totdeauna… ori atât în interior cât și în plan material inima își găsește alinarea.

Despre autor

Mihalcea Razvan Teodor a scris 77 articole pentru noi.

Autor al cartii "Inimi ale Iubirii" - pasionat de tehnologie, arta, fotografie - scrie articole care definesc si reflecta pasiunile sale dar si viziunea asupra existentei... Descarcă cartea „Inimi Ale Iubirii” - Inimi Ale Iubirii (14645 downloads )

Share Button