Mulți dintre noi visam la o viață mai bună, la împlinirea materială și profesională, care uneori pare imposibil de atins.
Alții visam la împlinirea sufletească, la găsirea sufletului pereche, la întemeierea unei familii cu persoana potrivită, sau și mai mult cu persoana pe care o iubim.
Câțiva “visează” cu ochii deschiși și deplin conștienți o viață interioară, așa cum numai cei care se retrag în pustie pot avea. Uneori sunt tentați să renunțe la iluziile acestei lumi, la visul societății murdare și corupte în care trăim, și să se dedice doar trăirii vieții interioare, pentru că este singura care le alină sufletul.
“Visul” lor pare o iluzie și ceva care este mult prea imaterial pentru restul care nu înțeleg și nici nu au avut parte de această trăire… pentru că majoritatea nu prea credem în suflet, în Dumnezeu, în religie, în lumea interioară… Adică zicem că credem, doar pentru că e la modă, sau pentru a respectă tradiția, ori de gură celor mai în vârstă, sau pentru că trecând prin necazuri este singurul mod în care sufletul își găsește liniștea, și speranța nu găsește alta scăpare decât în credință. Dar așa cum noi credem că lumea celor daruiti cu har, alinatati de iubirea Divina (Duhul Sfânt), este o lume iluzorie și că sunt duși cu capul, la fel și ei percep lumea în care trăim noi. Pentru ei societatea și modul de viața în care trăim este o iluzie, pentru că mergem pe vălurile vieții inconștienți și somnambuli. Și când câțiva dintre noi ne trezim, ne dăm seama cața dreptate aveau, și cât timp am pierdut… poate chiar și nenumărate vieți… până când lumina a coborât asupra vieții noastre.
Puțini s-au născut cu darul de a trăi în această lume nebună de la naștere până la moarte dăruindu-se trăirii iubirii divine, de obicei pe o cale religioasă. Majoritatea dintre cei treziți, într-un moment al vieții s-au retras complet din lume, au urmat anumite practici și rugăciuni, dobândind controlul complet asupra trupului și dorințelor, ajungând la trăiri și experiențe desprinse parcă din filmele SF. Apoi după iluminare, majoritatea se reîntorc în lume și ajută și alte suflete aflate în căutarea lumii interioare, pentru a se elibera de sclavia existenței acestei lumi.
Deci realitatea este undeva la mijloc, pentru că ambele lumi sunt reale, una mai puțin palpabilă și ascunsă exact sub nașul nostru – în interiorul nostru.
Ceea ce am tot vorbit și am descris în Inimi Ale Iubirii, este șansă dăruită nouă, celor adormiți, pentru a trăi aici și acum ce au trăit și trăiesc cei treziți și eliberați din această lume. Poate acum este greu de înțeles și acceptat, cu atât mai mult cu cât vreme de milenii sau cine știe… eoni poate… a fost practicată doar la nivel religios, și asta într-un cerc restrâns.
Dar acum lumea a avansat mult… chiar dacă doarme la fel ca și înainte… dar gândirea a evoluat datorită cunoașterii accesibile oricui, în aceasta era a informației. Cine a cunoscut și trăit măcar o clipă de iubire, poate înțelege și acceptă că divinul se reflectă în trăirea iubirii dintre un bărbat și o femeie, fiind cea mai avansată trăire pe care o putem trai în aceasta “lume”. Nu intru în detalii și controverse analizând și demonstrând de ce… pentru că numai atunci când iubești cu adevărat poți înțelege această trăire, și poți accepta divinul din trăirea ei.
“Ferice de cei ce se retrag din lume, dar mai ferice de cei ce rezistă în lume…”
DESPRE SMERENIE (dialog cu Părintele Arsenie Papacioc)
Ce se întelege prin smerenie și care sunt dezastrele mândriei? - Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine. Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soartă întregii creații a lui Dumnezeu și care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricosându-se îngerii și toate puterile cerești, este întruparea Mântuitorului. Sigur, Dumnezeu fiind, vă închipuiti ce pogorământ, dincolo de orice putere de întelegere, a făcut, pentru a luă chip de om. Actul ăsta era necesar să se facă, pentru că, printr-un act de mândrie nesăbuit, Lucifer a pretins că este Dumnezeu, că ar fi vrut să fie Dumnezeu. Și numai prin două cuvinte: Eu sunt..." - atât a zis satană. Ar fi vrut să zică: Eu sunt Cel Ce sunt, adică Dumnezeu. Dar a căzut. Și vă închipuiti, s-a pedepsit în forma cea mai grozavă și mai cumplită. Că spune într-un loc: Dacă ai vedea un drac în adevărata lui urâciune, n-ai putea rezista să nu mori". Se mai spune despre o sfântă, Ecaterina, că a văzut un drac, dar nu în adevărata lui urâciune. Și a preferat să meargă toată viața pe jar, numai să nu mai vadă. Vă închipuiti, atât e de grozav și de urât. Lumea îsi închipuie că acolo, în suferințe, în iad, va fi tot o conjunctură posibilă, dialogală, nu-știu-ce. Nu! Una dintre mările suferințe de acolo este și vederea dracilor! Deci a fost necesar că Mântuitorul să se smerească. Pentru că smerenia este singura fortă care poate elibera orice suflet și orice popor, în toată creația lui Dumnezeu. Bunăoară, noi, că să putem fi alături de Hristos, trebuie să purtăm aceiași identitate. Dacă El s-a smerit, El, Care a făcut cerul și pământul și Care a făcut tot ce există, sigur că creația Lui va trebui să stea la dispoziția Lui, smerită. Un creștin cu viată bună, a bătut la ușa Mântuitorului să-i deschidă. Și a întrebat: Cine este acolo?" Un creștin iubitor al Tău". Nu se poate. Nu ești pregătit. Nu-ți deschid!" îngrijorat, foarte îngrijorat, și-a dat seama de ce. Pentru că el trăise o viată crestină cum a știut el. Trebuie să fac o paranteză: smerenia s-a cam raționalizat. A trecut într-un fel de obicei speculat, după cum se spune: E smerit, mândruletul!" S-a frământat el: Care ar putea să fie motivul pentru care nu mi-a deschis?" Și, frământându-se, a intrat într-o smerenie autentică, căci nu e ușor să te frământi când nu te primește Hristos, mai ales pentru un om care crede și trăieste în Hristos, cu nădejdea veșniciei alături de Hristos. Și s-a dus smerit și a bătut la usă. Cine este acolo?" Tu ești", a zis credinciosul. Mântuitorul i-a răspuns: Dacă tu ești Eu, intră!" Avea aceiași identitate cu El! Cum spune Sfântul Simeon: Dumnezeu se adună cu dumnezeii, după har". … Ne spuneți un cuvânt despre rugăciune? - Intâi, ce trebuie spus e că se vorbește prea mult despre rugăciune. Ăsta-i un lucru care nu trebuie vorbit, ci trebuie făcut. Stă în firea și în puterea oricui să priceapă lucrul ăsta. Eu personal nu sunt pentru rugăciunea de tipic. Aceea are folosul ei aparte, mai ales disciplinar. Omul nu trebuie să fie tipicar. Trebuie să fie tipicar ca procedeu, în ce privește dorința de a se înduhovnici. Nu avem numaidecât nevoie de o rugăciune de tipic. Avem nevoie de o prezentă continuă a inimii, această stare continuă de dragoste, de relație cu Dumnezeu, asta este esența rugăciunii. Pentru că și o tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă. Și o rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă. Dacă faci rugăciunea asta care e obligatorie, o poți face. Dar dacă se face o rugâciune din această după tipic, după ce se termină, omul se consideră achitat de obligația rugăciunii din inimă și se retrage fără nimic de la ceea ce ar trebui să-l tină prezent. Adică sunt mai mult pentru o continuă tresărire duhovnicească. De aceea mă faceți să spun ca orice clipă poate să fie un timp și orice suspinare poate să fie o rugăciune. Suspinarea nu se face așa: Of!", ci o faci lui Dumnezeu, că plecând din adânc spre El. Așa ni se va arăta. Căci El nu se arată unei minți ascuțite. "Nu tot cel ce zice Doamne, Doamne" va intra în împărătia Mea!" Ci numai cel care are inima curată, cel care are inima spre El, continuu. Deci, o viată continuă de prezentă duhovnicească înseamnă un om mai înduhovnicit. Pentru că dacă te rogi, ești mereu prezent. Rugăciunea să zicem - tipicală poți lesne să o termini într-o jumătate de ceas, un ceas, dar pe urmă? Vedeți, nu trebuie renunțat la ele, dar să nu fie singura treabă duhovnicească, singura rugăciune. Dacă ai citit un Paraclis e foarte bine, sau ceea ce mai ai de citit. Dar ceea ce, de fapt, trebuie adus la cunostintă, pentru a se întelege, pentru că lucrul ăsta e mai puțin discutat, e prezentă inimii continuă. Și te rogi. Pentru că se rugau sfinții și stăteau în genunchi până se făcea dimineată și apărea soarele. Și la răsărit tot în genunchi erau. Asta nu înseamnă că noi, nefiind că ei, nu trebuie să ne rugăm. Dar era o stare de continuă prezentă. Părinte, rugăciunea neîncetată poate fi trăită de oricine? - Într-o măsură oarecare toată lumea poate. Pentru că întrebarea în sine despre rugăciune sau discuția despre rugăciune este neavenită, pentru că se rationalizează lucrurile. Oricine vrea să dobândească rugăciunea, să tacă și să zică. O rugăciune adâncă e o tăcere adâncă. Se constată o limpezire imediată, o scăpare de ispite, căci se cere ajutorul Stăpânului cerului și al pământului. Trebuie să se obisnuiască lumea cu gândul că Dumnezeu guvernează și face orice pentru om. "Fără de Mine nu puteți face nimic." Mai mult: "Nu se miscă fir de păr fără voia Mea." Vă dați seama cât de mult ne apără. Țineți-vă de Biserică, dragii mei! Și puteți să ziceți rugăciunea aceasta a minții din inima. Este puterea numelui aceea care ne ajută atât de mult. Oriunde veți fi, oriunde veți avea necaz, rugați-vă, nu vă descurajați. Iubiți mult! Hristos vă poruncește!
