Nu știu câți înțeleg sau știu sensul cuvântului smerenie in religie, nu la cel etimologic din dicționar. Dar mai ales nu cred că știu mulți ce înseamnă ca prin practică sa ajungi ca smerenia să fie una din calităţile pe care doar sfinţii le obțineau in viața lor prin multă practică şi suferință.

Această practică este des întâlnită în mănăstiri, unde se practică sub formă de “ascultare”, şi se găseşte şi în buddhism, yoga şi alte practici orientale. Presupune ca aspirantul, discipolul, cel care dorește să urmeze calea religioasă, să îşi elimine egoul prin a executa fără crâcnire tot ceea ce este dat de maestrul sau conducătorul spiritual al unui locaș religios.

Eu smerenia am învăţat-o pe calea trăirii iubirii, la început nu am știut prea bine ce se întâmplă cu mine, dar cu timpul am învăţat lecția.

De ce trebuie tot timpul să fim treji, să ne dăruim rugăciunii şi meditației interioare?
Pentru că trebuie să fim continuu în alertă, ca în povestea cu cele zece fecioare. Am stat de multe ori şi m-am întrebat cum poate spune cineva că nu mai simte nimic pentru persoana pe care a iubit-o, sau mai rău că a stat de formă cu cineva, doar pentru a avea o relație. Problema este că iubirea nu este tot timpul la nivel ridicat,uneori ne pierdem in hăţişul destinului, încât uităm de unde am plecat şi unde am dori să ajungem. Momentele de trăire intensă, la cote înalte nu se întâmplă zi de zi, extazul trăirii nu se petrece clipă de clipă, şi nu apare la cerere, ci ne este dăruit după multă suferință şi multă așteptare, de aici şi vorba: Răbdare… răbdare… răbdare…

Astfel dacă nu suntem atenți şi nu suntem în alertă precum fecioarele, să avem grijă de îndatorirea noastră, momentul trăirii poate trece pe lângă noi, sau îl putem confunda cu momente scurte de fericire, pe care le atribuim altor întâmplări sau fenomene din viața noastră. Dar dacă ești conștient, atunci când iubirea se dezvăluie şi aruncă harul ei in interiorul nostru, vom trăi mult mai intens şi vom simți divinitatea din trăirea ei pe care altfel am fi pierdut ocazia să o înțelegem. De aceea mulți spun că nu au trăit iubirea la cote maxime, nu le-a zdruncinat interiorul, pentru că nici nu au căutat-o, dar mai ales nici nu au pus mai presus de orice acest nobil sentiment. Cine a simțit pentru o clipă trăirea iubirii, va înțelege ce spun, fiind mulți care consideră trăirea iubirii mai presus de orice altceva, restul fie o ignoră, fie nu vor să recunoască. Cu atât mai greu va fi pentru cei care trăiesc o viață liniștită din punct de vedere material să înţeleagă trăirea iubirii, majoritatea aruncându-se spre o viață plină de distracție şi uitare a sinelui. Suferința face ca sufletul să se apropie mai mult de conștientizarea sa, trupul fiind deja în chinuri provocate de gândire. Nevoia de a trăi altceva decât rutina de zi cu zi, de a înțelege scopul vieții, ca acesta să nu fie doar o viață trăită in van si fără nici o direcție, în nici un caz una materialistă.

Ca să se înţeleagă mai bine la ce mă refer, voi detalia un pic. Trăim iubirea toți la un nivel mai mare sau mai mic după cum ne este dăruit la fiecare. Cei care sunt conștienți de trăirea ei, vor avea momente în care vor simți că zboară, că divinul s-a coborât in viața lor. Cei care o trăiesc, dar nu sunt conștienți, un motiv fiind chiar direcția vieții lor (spre realizare materiala sau profesionala), cred că ei trăiesc mai puţin faţă de ceilalți iubirea, simțind că sunt inferiori în trăire faţă de ceilalți. Dar ei de fapt pierd momentele în care ar putea să se ridice la același nivel de conștientizare a trăirii ca ceilalți, prin faptul că nu sunt în stare de veghe. Dacă ar schimba direcția gândirii lor spre mai multă trăire, să nu fugă în faţa iubirii, să lupte zi de zi cu necazurile, nu acumulând mai mult in plan material, ci dăruindu-se tot mai mult interiorizării şi rugăciunii, sau chiar sa fie conștienți de ceea ce simt, chiar daca ei nu știu prea bine ce simt, nu ar mai pierde nici o clipă din trăirea iubirii. Ei observă acest lucru că totuși simțeau ceva intens faţă de cât știau ei, după ce persoana cu care aveau o relație, fie este părăsită de ei, fie sunt părăsiţi din diverse motive, oricum fără sa-i afecteze la început. Abia atunci începe chinul şi suferința pentru ei, pentru că vor simți golul pe care înainte îl umpleau cu “ceva”, cu acel dram de iubire pe care-l aveau în inima lor.

Iubirea nu apare ca o furtună şi dispare ca fumul, ci apare încet şi pe nevăzute şi nu mai dispare niciodată, daca știm s-o prețuim, dacă vedem divinul din trăirea ei. Sunt cazuri de iubire la prima vedere, dar de cele mai multe ori aduce şi furtună, pentru că două suflete nu sunt compatibile şi maturizate, fiind conștiente de existenţa lor, decât după mulți ani de practică şi interiorizare. De aici rezultă că relațiile mature, care au rezistat în timp, dar mai ales au fost bazate pe respect şi înțelegere, iar sufletele au putut astfel să se apropie, să aibă încredere, vor rezista multor furtuni ce pot apărea la un moment dat. Mulți descoperă deabia după ce au luat o decizie dorind mai multă “acțiune” în viața lor sau au crezut că iubirea nu avea locaș în inima lor. În funcție cât de mult va trebui să ne trezim sufletul, vom suferi după aceea, unii dormind viața întreagă şi realizând deabia la sfârșitul ei că într-un moment anume au pierdut ce era mai frumos în destinul lor, iar alții nu vor realiza niciodată, vor aduce suferinţă nu doar lor, dar şi celor din jur prin egoismul şi ignoranţa lor.

Smerenia apare în viața unui om care trăieşte iubirea, când trece peste nebunia celeilalte persoane, când iartă suferința provocată, când infidelitatea este doar un moment de ignorantă, când totuși persoana pe care o iubește se întoarce cerând iertare si o primeşte, când certurile şi mizeria sunt lăsate in urma, bucurându-se doar de trăirea iubirii. Când așa cum spunea cineva cu mult timp în urmă, pană şi servitorii persoanei pe care o iubești, fac parte din iubirea ta, pentru că sunt în jurul persoanei iubite. Pentru că nu va iubi pentru a primi la rându-i iubire, ci mai ales pentru a dărui iubire, fiind fericit doar daca persoana iubită este fericită. Restul sunt doar capcane ale destinului pentru a distruge sfințenia trăirii iubirii între sufletele care se dăruiesc sau cândva erau la sânul iubirii. Iubirea despre care vorbesc poate fi trăită între sufletele care s-au respectat şi au trăit iubirea în liniște, care respectă reciproc iubirea şi văd divinul din trăirea ei, restul au mult de luptat măcar unul dintre ei va avea de luptat până când iubirea se va împlini, sau va trebui să sufere mult până persoana iubită va înțelege sau va conștientiza trăirea iubirii (poate toată viaţa).

Uneori este nevoie de o altă persoana care să aplice tratamentul destinului, al ignoranţei în faţa trăirii iubirii, dăruind suferința pe care cei care iubeau nu aveau cum s-o facă, inima lor neputând să dăruiască suferință persoanei iubite. Pentru că atunci când iubești, dar mai ales când respecți trăirea iubirii, nu vei dori să faci persoana iubită să sufere, nu o vei trata ca pe un obiect, dar mai ales nu o vei trata ca pe o posesiune, ci ca pe un dar, pentru că așa cum iubirea nu ne aparține, ne este dăruită, la fel persoanele care se iubesc îşi dăruiesc libertate şi încredere deplină. Nu vor dori decât sa treacă peste toate încercările si suferințele vieții împreună, să se bucure de trăirea lor până când somnul etern se va așterne peste trupurile lor.

Iar drumul pe calea smereniei în trăirea iubirii nu poate începe decât pornind pe calea rugăciunii interioare, altfel pe drumul plin de piedici şi pericole nu vei avea nimic cu care să te lupţi împotriva destinului şi a societăţii în care trăieşti…

Despre autor

Mihalcea Razvan Teodor a scris 78 articole pentru noi.

Autor al cartii "Inimi ale Iubirii" - pasionat de tehnologie, arta, fotografie - scrie articole care definesc si reflecta pasiunile sale dar si viziunea asupra existentei... Descarcă cartea „Inimi Ale Iubirii” - Inimi Ale Iubirii (10200 downloads)

Share Button
ro Română
X