Nu știu câți înțeleg sau știu sensul cuvântului smerenie în religie, nu la cel etimologic din dicționar. Dar mai ales nu cred că știu mulți ce înseamnă ca prin practică să ajungi ca smerenia să fie una dintre calitățile pe care doar sfinții le obțineau în viața lor prin multă practică și suferință.
Această practică este des întâlnită în mănăstiri, unde se practică sub formă de “ascultare”, și se găsește și în budism, yoga și alte practici orientale. Presupune ca aspirantul, discipolul, cel care dorește să urmeze calea religioasă, să își elimine egoul executând fără crâcnire tot ceea ce este dat de maestrul sau conducătorul spiritual al unui locaș religios.
Eu smerenia am învățat-o pe calea trăirii iubirii, la început nu am știut prea bine ce se întâmplă cu mine, dar cu timpul am învățat lecția.
De ce trebuie tot timpul să fim treji, să ne dăruim rugăciunii și meditației interioare?
Pentru că trebuie să fim continuu în alertă, ca în povestea cu cele zece fecioare. Am stat de multe ori și m-am întrebat cum poate spune cineva că nu mai simte nimic pentru persoana pe care a iubit-o, sau mai rău că a stat de formă cu cineva, doar pentru a avea o relație. Problema este că iubirea nu este tot timpul la nivel ridicat,uneori ne pierdem în hățișul destinului, încât uităm de unde am plecat și unde am dori să ajungem. Momentele de trăire intensă, la cote înalte nu se întâmplă zi de zi, extazul trăirii nu se petrece clipă de clipă, și nu apare la cerere, ci ne este dăruit după multă suferință și multă așteptare, de aici și vorba: Răbdare… răbdare… răbdare…
Astfel dacă nu suntem atenți și nu suntem în alertă precum fecioarele, să avem grijă de îndatorirea noastră, momentul trăirii poate trece pe lângă noi, sau îl putem confunda cu momente scurte de fericire, pe care le atribuim altor întâmplări sau fenomene din viața noastră. Dar dacă ești conștient, atunci când iubirea se dezvăluie și aruncă harul ei în interiorul nostru, vom trăi mult mai intens și vom simți divinitatea din trăirea ei pe care altfel am fi pierdut ocazia să o înțelegem. De aceea mulți spun că nu au trăit iubirea la cote maxime, nu le-a zdruncinat interiorul, pentru că nici nu au căutat-o, dar mai ales nici nu au pus mai presus de orice acest nobil sentiment. Cine a simțit pentru o clipă trăirea iubirii, va înțelege ce spun, fiind mulți care consideră trăirea iubirii mai presus de orice altceva, restul fie o ignoră, fie nu vor să recunoască. Cu atât mai greu va fi pentru cei care trăiesc o viață liniștită din punct de vedere material să înțeleagă trăirea iubirii, majoritatea aruncându-se spre o viață plină de distracție și uitare a sinelui. Suferința face ca sufletul să se apropie mai mult de conștientizarea sa, trupul fiind deja în chinuri provocate de gândire. Nevoia de a trăi altceva decât rutina de zi cu zi, de a înțelege scopul vieții, ca acesta să nu fie doar o viață trăită în van și fără nici o direcție, în nici un caz una materialistă.
Ca să se înțeleagă mai bine la ce mă refer, voi detalia un pic. Trăim iubirea toți la un nivel mai mare sau mai mic după cum ne este dăruit la fiecare. Cei care sunt conștienți de trăirea ei, vor avea momente în care vor simți că zboară, că divinul s-a coborât în viața lor. Cei care o trăiesc, dar nu sunt conștienți, un motiv fiind chiar direcția vieții lor (spre realizare materiala sau profesionala), cred că ei trăiesc mai puțin față de ceilalți iubirea, simțind că sunt inferiori în trăire față de ceilalți. Dar ei de fapt pierd momentele în care ar putea să se ridice la același nivel de conștientizare a trăirii ca ceilalți, prin faptul că nu sunt în stare de veghe. Dacă ar schimba direcția gândirii lor spre mai multă trăire, să nu fugă în fața iubirii, să lupte zi de zi cu necazurile, nu acumulând mai mult în plan material, ci dăruindu-se tot mai mult interiorizării și rugăciunii, sau chiar să fie conștienți de ceea ce simt, chiar dacă ei nu știu prea bine ce simt, nu ar mai pierde nici o clipă din trăirea iubirii. Ei observă acest lucru că totuși simțeau ceva intens față de cât știau ei, după ce persoana cu care aveau o relație, fie este părăsită de ei, fie sunt părășiți din diverse motive, oricum fără să-i afecteze la început. Abia atunci începe chinul și suferința pentru ei, pentru că vor simți golul pe care înainte îl umpleau cu “ceva”, cu acel dram de iubire pe care-l aveau în inima lor.
Iubirea nu apare ca o furtună și dispare ca fumul, ci apare încet și pe nevăzute și nu mai dispare niciodată, dacă știm s-o prețuim, dacă vedem divinul din trăirea ei. Sunt cazuri de iubire la prima vedere, dar de cele mai multe ori aduce și furtună, pentru că două suflete nu sunt compatibile și maturizate, fiind conștiente de existența lor, decât după mulți ani de practică și interiorizare. De aici rezultă că relațiile mature, care au rezistat în timp, dar mai ales au fost bazate pe respect și înțelegere, iar sufletele au putut astfel să se apropie, să aibă încredere, vor rezista multor furtuni ce pot apărea la un moment dat. Mulți descoperă abia după ce au luat o decizie dorind mai multă “acțiune” în viața lor sau au crezut că iubirea nu avea locaș în inima lor. În funcție cât de mult va trebui să ne trezim sufletul, vom suferi după aceea, unii dormind viața întreagă și realizând abia la sfârșitul ei că într-un moment anume au pierdut ce era mai frumos în destinul lor, iar alții nu vor realiza niciodată, vor aduce suferință nu doar lor, dar și celor din jur prin egoismul și ignoranța lor.
Smerenia apare în viața unui om care trăiește iubirea, când trece peste nebunia celeilalte persoane, când iartă suferința provocată, când infidelitatea este doar un moment de ignoranță, când totuși persoana pe care o iubește se întoarce cerând iertare și o primește, când certurile și mizeria sunt lăsate în urma, bucurându-se doar de trăirea iubirii. Când așa cum spunea cineva cu mult timp în urmă, până și servitorii persoanei pe care o iubești, fac parte din iubirea ta, pentru că sunt în jurul persoanei iubite. Pentru că nu va iubi pentru a primi la rându-i iubire, ci mai ales pentru a dărui iubire, fiind fericit doar dacă persoana iubită este fericită. Restul sunt doar capcane ale destinului pentru a distruge sfințenia trăirii iubirii între sufletele care se dăruiesc sau cândva erau la sânul iubirii. Iubirea despre care vorbesc poate fi trăită între sufletele care s-au respectat și au trăit iubirea în liniște, care respectă reciproc iubirea și văd divinul din trăirea ei, restul au mult de luptat măcar unul dintre ei va avea de luptat până când iubirea se va împlini, sau va trebui să sufere mult până când persoana iubită va înțelege sau va conștientiza trăirea iubirii (poate toată viața).
Uneori este nevoie de o altă persoană care să aplice tratamentul destinului, al ignoranței în fața trăirii iubirii, dăruind suferința pe care cei care iubeau nu aveau cum s-o facă, inima lor neputând să dăruiască suferință persoanei iubite. Pentru că atunci când iubești, dar mai ales când respecți trăirea iubirii, nu vei dori să faci persoana iubită să sufere, nu o vei trata ca pe un obiect, dar mai ales nu o vei trata ca pe o posesiune, ci ca pe un dar, pentru că așa cum iubirea nu ne aparține, ne este dăruită, la fel persoanele care se iubesc își dăruiesc libertate și încredere deplină. Nu vor dori decât să treacă peste toate încercările și suferințele vieții împreună, să se bucure de trăirea lor până când somnul etern se va așterne peste trupurile lor.
Iar drumul pe calea smereniei în trăirea iubirii nu poate începe decât pornind pe calea rugăciunii interioare, altfel pe drumul plin de piedici și pericole nu vei avea nimic cu care să te lupți împotriva destinului și a societății în care trăiești...
