Ante mortem nemo beatus… (Inainte de moarte nu este nimeni fericit…)
Candva frica imi manca viata… daca stateam in bezna aveam numai vedenii, iar ca sa umblu in noapte singur nici atat… bineinteles eram mic copil… dar de la o anumita varsta si o anumita intamplare, frica a incetat sa mai comande interiorul. Si astfel moartea a capatat o frumusete aparte in viziunea mea despre viata, pentru ca moartea este unica scapare… sau ultima revelatie.
Saptamana trecuta discutam cu un prieten tocmai despre moarte, in care spunea ca depinde ce lasi in urma ta in viata, sau daca privesti in urma si vezi ca ai trait viata implinit… atunci viata nu mai devine o povara, te face sa o vezi altfel. Asa este cand se intampla ceea ce doresti in viata ta, iar totul lucreaza pentru indeplinirea visurilor tale si destinul parca este facut sa ti se supuna… dar pentru restul de 90% dintre noi care ne luptam cu destinul sa nu ne rapuna, dar mai ales pentru cei 10% care au parte numai de necazuri de cand se nasc pana mor… lor cum poti sa le mai “vinzi” ideea de viata frumoasa sau implinita?!
Unii nu au viata neaparat apasatoare sau chinuita in exterior, ci interiorul lor este chinuit, pentru ca nu le lasa nici un pic de liniste… se simt apasati de tot ceea ce este in afara lor.
Cand privesc la moarte este ca si cum as privi viata optimist, pentru ca astfel viata mi se pare frumoasa, unica, mistica… se merita sa traiesti “moartea”. Este adevarul real din viata noastra… restul sunt visuri si amagiri. Pentru ce ai trai atunci o viata intreaga indiferent in ce directie… suferinta sau fericire… daca nu ar fi moartea care sa te trezeasca la realitate!
Tot acelasi prieten mi-a repetat ca un ecou ceea ce mi-au zis si altii… ca eu vad viata si moartea din acest punct de vedere pentru ca sunt prea bun! Deci daca eram prea rau viata era mult mai frumoasa… sau daca as fi fost de fapt egoist. A nu mai vedea dualitatea in existenta aduce probleme in gandire… pentru ca gandirea va lupta pana in ultima clipa pentru existenta sa… Pentru ca moartea gandirii inseamna de fapt moartea egoului tau… dar de fapt moartea trupului aduce realitatea ultima… pana atunci te poti zbate timp indelungat in mrejele iluziilor vietii. Uneori te poate prinde in plasa sa, ca apoi sa te trezesti un pic, apoi iar sa cazi in visare… Suferinta te face sa te trezesti incet, dar sigur, la realitate… sa vezi ca viata este doar o iluzie… sau un vis urat sau frumos, ori un cosmar… dar asta depinde doar de tine pentru interior, dar pentru lumea din afara ta depinde de altii… acestia construind de fapt destinul tau real… lumea in care vei juca teatru cat poti de bine. Majoritatea vor intra asa de bine in rol, incat vor confunda scenariul cu idealul lor in viata sau cu scopul vietii lor.
Cand pornesti pe calea interioara vei avea sclipiri rare a ceea ce te face fericit si implinit… asta daca iti este daruit sa ai parte de asa ceva. Iar cu cat viata iti da lovituri sau alergi dupa visuri, realizezi in timp ca acele sclipiri in care viata capata nuante de divinitate sunt daruite de moartea gandirii si inceputul imparatiei inimii… Lumea are o parere gresita despre aceasta imparatie anuntata de mii de ani. Iubirea nu este un chin… si nici nu aduce suferinta, doar ceea ce iubim ne poate forma o parere gresita si eronata despre existenta ei, pentru ca cei pe care-i iubim inca au ochelarii de cal bine asezati pe ochii inimii lor. Esti fericit pentru ceea ce simti, pentru ca te simti implinit, dar ceea ce iti doresti in viata ta nu se materializeaza, nu prinde forma in existenta ta… Uneori prinde pentru scurta vreme, sau un timp mai indelungat, ca apoi sa dispara ca un fum. Cenusa care ramane in urma acestei revelatii va fi ingropata in urna inimii tale, sau aruncata in cele patru zari de gandurile tale.
Stai singur cu gandurile tale si incearca sa nu le mai bagi in seama macar o clipa… vei vedea ca este imposibil, mai ales daca ai devenit constient de bruiajul lor. Pentru ca nu doar gandirea este deranjata de slabiciunea iubirii in fata existentei, destinului, sufletului… ci si inima este deranjata de impasiunea gandirii in fata creatorului existentei sale. Pentru ca fara inima si fara iubire implicit, animalele ar fi mai presus decat oamenii. Se vede de fapt unde ne duce imparatia gandirii: o viata lipsita de iubire, in care nu ne gandim la consecintele actiunilor noastre, suntem manipulati sa devenim sclavi, sa distrugem natura si frumosul, inventand o lume artificiala, fara valoare. Nici nu doresc sa imi imaginez cum ar arata viata in viziunea gandirii, fara ca inima sa aiba un rol cat de mic. Imparatia cerurilor este aproape… de eoni ea se ascunde in interiorul nostru… inventandu-se o lupta, pentru ca altfel lumea nu ar fi dat nici o valoare acestei imparatii, desi nimeni nu stie cu certitudine daca exista intr-adevar. Pentru ca putini au afirmat ca sunt liberi cu adevarat in existenta noastra… iar acestia au creat un imperiu in jurul lor… prin cei care le-au urmat ideile si viziunea lor, iar restul care nu dau doi bani pe inima, au monetizat cat de bine au putut ceea ce li s-a daruit.
Candva cand inca nu apucasem sa scriu ceea ce simt, cum am apucat in cartea asta, aveam un cantec pe care-l repetam in continuu in interior: “Vino dulce moarte vino, viata de mi-o alina!”… Pentru ca atunci nu simteam ca exista ceva in viata asta care sa merite trait fie si ca vis… in care iubirea din interior sa se regaseasca implinita si in afara. Apoi un pic mai tarziu a aparut prima speranta , apoi mult mai tarziu, ceea ce credeam ca va concura cu eternitatea, dar in final doar in interior mai exista. Tot ce am trait este de fapt o lectie… pentru ca pot renunta la gandire, dar la inima nu am cum… Iubirea nu o pot parasi sau alunga din inima, chiar daca asta va insemna disparitia mea. De fapt doar moartea ar putea sa imi dea linistea si fericirea visata sau iubirea implinita nu doar in interior… dar si in lumea din afara, asa cum era candva.
