Dintre toate experiențele pe care omul le are în viața sa, moartea este ultima și cea mai importantă experiență, pentru că nu știe nimeni cu siguranță ce se întâmplă după aceea, sau dacă există măcar noțiunea de întâmplare.
Moartea este cel mai frumos dar al divinității pentru noi, oamenii. Deși în aparență pare un mare necaz, de fapt moartea este o eliberare, este portița de salvare pentru existența noastră, care pare fără sens.
Analizați un pic această problemă:
- să spunem că am fi nemuritori, dar am duce aceeași viață… fie cu bune și rele… fie numai plină de fericire… În timp ar apărea rutina și plictiseala, și în mod sigur ne-am dori să dispărem mai devreme sau mai târziu din existență. Poate nu imediat… dar după câteva veacuri, în mod sigur și cel mai fericit om ar dori moartea.
- să luăm cazul nostru obișnuit, în care ne târâm viața de pe o zi pe alta, decenii întregi sau uneori doar câțiva ani. Trăim cu bucurii și necazuri… unii bogați… alții săraci… unii bolnavi… alții toată viața sănătoși. Dar știm că la un moment dat va trebui să părăsim acest corp în care trăim. Dacă nu ar fi religia care ne interzice și consideră un păcat capital sinuciderea, mulți dintre noi (poate chiar marea majoritate) ar renunța la viață. Pentru ce ai amâna ceva inevitabil? Pentru ce ai trăi o viață pe care oricum într-un final va trebui s-o părăsești? Dar mai ales pentru ce ar suferi așa mulți dintre noi… uneori decenii întregi, iar alții viața întreagă. Pentru că noi suntem obligați să trăim și să acceptăm ceea ce ne dăruiește viața… la unii numai fericire… la alții numai suferință… sau uneori întrepătrunse. Dacă reușim să transformăm suferința în fericire, atunci multe necazuri ar fi eliminate.
Aud mereu că dacă te lupți și ai o mentalitate de învingător ai parte de succes. Dar dacă toată lumea ar avea parte de succes, cum ar mai putea fi definit succesul? În realitate trăim inconștienți și ne lăsăm purtați de vălul existenței până la vărsarea sa în Marele Necunoscut.
Un singur lucru este sigur în această viață pe care o trăim, și o singură experiență pune capăt experiențelor noastre: Moartea. Totuși, nu toți murim ușor… unii se chinuiesc foarte mult, alții au parte de o moarte crudă, iar majoritatea trăim în suferință până ne sosește ceasul. Dar mai sunt și cei care par slabi în aparență, dar au nevoie de un curaj nebun pentru a pune capăt vieții lor, și anume cei care se sinucid, cei care își pun capăt vieții lor pentru că nu pot accepta ceea ce le-a oferit destinul, nu pot trece peste suferința provocată sufletului lor.
Dar nu pe aceștia îi admir, ci pe cei care au reușit să moară în trup, au pus capăt egoului și gândirii lor. Au fost foarte puțini, dar majoritatea au ajuns sfinți, creatori de religii, sau iluminați. Ei nu au acceptat viața oferită de destin (în aparență, pentru că dacă există sau nu predestinare e discutabil), și au pornit pe calea eliberării din existență. Nu toți au reușit însă… mulți au murit pe parcursul încercărilor la care s-au supus, sau care le-au fost date. Cert este un singur lucru: ai eliminat gândirea… ai eliberat sufletul. Gândirea ține în sclavie sufletul și de aceea suferă omenirea așa de mult.
Consider că pentru a trăi pe acest pământ, ar trebui să fim întrebați la naștere dacă dorim sau nu să trăim viața care ne va fi oferită, pentru că asta ar însemna o alegere liberă… nu ceea ce ni se va întâmpla de-a lungul existenței noastre…
