Vine un moment în viaţă când te întrebi ce îţi doreşti cu adevărat de la viaţă… Şi începi să sapi în adâncurile interiorului fiinţei tale.
Este foarte simplu de fapt de analizat acest aspect. Închipuieşte-ţi că ai realizat deja ce ţi-ai propus în viaţă: casă, familie, iubire, copii, o slujbă bună sau o afacere care îţi satisface atât nevoile cât şi pasiunile pe care le-ai putea avea. Oricum orice ţi-ai închipui că te-ar face fericit în această lume deja ai realizat. Nu mai rămâne decât să te bucuri de ceea ce ai obţinut în urma dorinţelor tale. Visează cu ochii deschişi urmărind ce se întâmplă în inima ta… O vreme vei fi mulţumit, poate chiar vei crede cu adevărat mai mult în vis decât în realitate, pentru că dacă în vis ai reuşit acest lucru, în viaţa reală s-ar putea să nu obţii niciodată. Visează câte zile îţi doreşti urmărind vis după vis, pentru că visul tău va deveni realitatea ta, dar chiar aşa se întîmplă şi în realitate. Vei observa că pe zi ce trece vei dori şi mai mult, maşina pe care ţi-ai dorit-o deja nu te mai mulţumeşte, casa pe care o ai, vei dori să o transformi zilnic, pentru că aminteşte-ţi… în vis poţi orice, mult mai repede, într-un timp mult mai scurt decât în realitate. Singura problemă la început va fi cât de mult poţi intra în lumea ta virtuală… dar credeţi-mă că în timp scurt veţi întrece orice este realizat acum prin mediul virtual al jocurilor online sau lumii virtuale. Pentru că în timp veţi ajunge să percepeţi parfumul care vă place, sau veţi ajunge să puteţi fi precum SuperMan. Nimic nu va putea opri imaginaţia voastră, iar la un moment dat nu veţi mai dori să trăiţi în lumea reală… aşa de mult veţi intra în pielea personajului vostru.
După mult timp, sau poate pentru unii după scurt timp, lumea aceasta de vis va începe să vă plictisească, şi veţi dori să adăugaţi un pic de sare şi piper, aducând şi un pic de suferinţă visului vostru, nu pentru mult timp, pentru că la fel ca în filme, nu va face parte în final din alegerile voastre, aducându-vă aminte de viaţa voastră reală. Până la un moment dat, când nimic nu vă va mai satisface visurile, şi veţi începe să preţuiţi viaţa voastră reală, şi apoi iar vis… şi iar viaţă, până vă treziţi întrebându-vă care este scopul vieţii, pentru că deja aţi trecut prin mintea voastră toate scenariile posibile, toate dorinţele ascunse sau închipuite de mintea voastră “bolnavă”. Uneori poate dura ani de zile, sau în cel mai rău caz toată viaţa voastră.
În momentul când începi să te întâlneşti pe tine însuţi, ceea ce nu vedeai de gandurile tale pe care le-ai obosit la maxim cu închipuirile tale, vei realiza că această viaţă trebuie să fie mult mai mult decât citeşti în cărţi sau eşti manipulat de societate. Acest mod de autosugestionare este folosit de anumite servicii “secrete” pentru a spiona inamicii sau pentru a vedea ce se întâmplă la distanţă, pentru că gândirea noastră este foarte puternică, ascunde puteri si energii nebănuite că ne-ar fi la îndemână, acesta fiind unul din cele mai mari motive pentru care gândirea noastră este manipulată de societatea în care trăim.
Eu aşa mi-am petrecut copilăria, de la primul moment în care am fost conştient de existenţa mea, până la adolescenţă, trăind mai mult în vis decât în realitate. Ba chiar am suferit enorm, pentru că în visele mele chiar eram fericit, aveam tot ce îmi doream la îndemână. Realitatea era cea care mă chinuia, pentru că numai necazuri şi suferinţă aducea. Până într-o zi, în care am hotărât că este timpul sa am şi în realitate ce aveam în vis, altfel nu voi putea accepta să trăiesc în realitatea din jurul meu. Dar nimic nu a mai fost aşa uşor ca în vis, la scurt timp fiind aşa de gol că nu mai eram fericit nici în vis, dar nici în realitate. Din acest gol s-a născut nevoia de rugăciune, la început ca o experienţă, apoi ca o necesitate. Spre deosebire de vise şi realitatea în care trăiam, rugăciunea chiar dacă nu avea trăire a devenit ca un scut, ca o ultimă speranţă pentru viaţa mea, pentru că altceva oricum nu mă făcea fericit. An după an, am sperat că poate acel gol se va umple, devenind pe zi ce trecea mai atent la ce se întâmplă în interiorul meu pe care niciodată nu îl percepusem aşa de apoape în visurile mele. Iubirea era în jurul meu, realizarea era la alegerea mea, dar nimic nu mă făcea să aleg în locul rugăciunii, dar nu pentru că era un plus, ci pentru că trăisem deja toate visurile pe care le-aş fi vrut realizate în viaţa mea. Eram conştient de nonsensul alergării după ani de suferinţă, de fericirea de carton.
Dar la un moment dat s-a întâmplat… rugăciunile mi-au fost ascultate, pentru că într-o clipă mi s-a întâmplat eternitatea trăirii iubirii. Atunci a început cu adevărat căutarea interioară, foamea după informaţie, dar nu cea a trupului, nici cea a gândirii, ci cea a sufletului. Şi an de an au ajuns la inima mea multe informaţii, mai mult decât puteam duce. Dar aceleaşi lucruri pe care înainte când eram gol, le citeam fără să le înţeleg, acum le trăiam. Simţeam că nimic nu mă face fericit, nimic nu mă mai împlineşte decât acea căutare interioară să înţeleg ce trăiesc, de ce mă arde aşa tare inima uneori. Când toţi din jur trăiau viaţa distrându-se cu ce îţi dăruieşte adolescenţa, eu alergam după ceea ce trăiam, fiind trist deşi toţi în jur păreau fericiţi cu viaţa pe care o aveau… mai târziu mulţi aveau să se trezească, pentru că au început să viseze la realitate, aceasta fiind explicaţia de ce mulţi îşi doresc copilăria şi adolescenţa, cu mintea pe care o au în prezent, dar ei nu realizează că în nici un caz nu ar fi la fel de fericiţi, pentru că atunci nu gândeau, atunci trăiau.
Armata m-a trezit la realitate, am avut parte de multă suferinţă, pentru că inima nu suporta tratamentul robotic la care eram supuşi, prostia domnea peste tot în jur. În armată nu trebuie să fii om, ci robot, să execuţi ceea ce ţi se ordonă, chiar dacă asta te duce la pieire, chiar dacă trebuie să omori, sau să distrugi viaţa altor oameni (asta în război, dar practica este inoculată fără să ne dăm seama). În lumea mea ideală armata, armele nu îşi au rostul…
După armată m-am trezit din nou, dar la fel de gol cum eram cu mult timp înainte. Un singur lucru mi-a adus armata, faptul că mă puteam amesteca mult mai uşor printre cei din jur, puritatea nu mai era o calitate, ci o alegere. Dar într-un final iubirea m-a trezit, am simţit fericirea din nou aşa de tare, încât nu mi-am mai dorit să se termine, şi totuşi a trebuit să mă opresc din visare. Pentru că ceea ce era în interior nu avea parte de realitate şi în afară. Suferind nu am vrut să mai trăiesc nici în realitate, dar nici în vis… şi am aşteptat să mă duc, am murit în trup fiind ars de iubire. A ars tot până nu a mai rămas decât trăirea. Atunci am înţeles că nimic nu mă face mai fericit decât trăirea iubirii, dar nu pentru că depinde de exterior, ci pentru că se reflectă in interior. Astfel am realizat existenţa iubirii în sine. De atunci iubirea a devenit Dumnezeul meu interior. Încă sper că realitatea nu-i decât un vis, pentru că de atunci tot am încercat să o aduc în visurile mele din realitate, dar mai mult decât în interior, nu a reuşit să se întrupeze şi în lumea din jurul meu (de vină o fi femeia?! sau bărbatul?! sau visurile noastre?!).
Pe calea trairii iubirii absolute se începe cu un vis, ca apoi să devină realitate în interiorul tău, pe urmă să îţi dăruiască minuni în jurul tău pentru a crede total în existenţa sa, iar în tot acest timp ai parte de tristeţe pentru că vei realiza că lumea nu este pregătită pentru acest “vis”… lumea este obişnuită cu suferinţa, nu îşi doreşte fericirea, pentru că deşi spun cuvinte fără sens în apărarea iubirii (iubirea omenească), tot timpul aleargă după minciunile gândirii (visuri), deşi societatea în care trăiesc uneori le provoacă greţuri (manipulare), se tratează cu murături (distracţie), şi se trag pe maini zilnic (realizare), într-o încercare disperată de a înţelege pentru ce luptă (viaţă).
