Vine un moment în viață când te întrebi ce îți dorești cu adevărat de la viață… Și începi să sapi în adâncurile interiorului ființei tale.
Este foarte simplu de fapt de analizat acest aspect. Închipuiește-ți că ai realizat deja ce ți-ai propus în viață: casă, familie, iubire, copii, o slujbă bună sau o afacere care îți satisface atât nevoile cât și pasiunile pe care le-ai putea avea. Oricum orice ți-ai închipui că te-ar face fericit în această lume deja ai realizat. Nu mai rămâne decât să te bucuri de ceea ce ai obținut în urma dorințelor tale. Visează cu ochii deschiși urmărind ce se întâmplă în inima ta… O vreme vei fi mulțumit, poate chiar vei crede cu adevărat mai mult în vis decât în realitate, pentru că dacă în vis ai reușit acest lucru, în viața reală s-ar putea să nu obții niciodată. Visează câte zile îți dorești urmărind vis după vis, pentru că visul tău va deveni realitatea ta, dar chiar așa se întâmplă și în realitate. Vei observa că pe zi ce trece vei dori și mai mult, mașina pe care ți-ai dorit-o deja nu te mai mulțumește, casa pe care o ai, vei dori să o transformi zilnic, pentru că amintește-ți… în vis poți orice, mult mai repede, într-un timp mult mai scurt decât în realitate. Singura problemă la început va fi cât de mult poți intra în lumea ta virtuală… dar credeți-mă că în timp scurt veți întrece orice este realizat acum prin mediul virtual al jocurilor online sau lumii virtuale. Pentru că în timp veți ajunge să percepeți parfumul care vă place, sau veți ajunge să puteți fi precum SuperMan. Nimic nu va putea opri imaginația voastră, iar la un moment dat nu veți mai dori să trăiți în lumea reală… așa de mult veți intra în pielea personajului vostru.
După mult timp, sau poate pentru unii după scurt timp, lumea aceasta de vis va începe să vă plictisească, și veți dori să adăugați un pic de sare și piper, aducând și un pic de suferință visului vostru, nu pentru mult timp, pentru că la fel ca în filme, nu va face parte în final din alegerile voastre, aducându-vă aminte de viața voastră reală. Până la un moment dat, când nimic nu vă va mai satisface visurile, și veți începe să prețuiți viața voastră reală, și apoi iar vis… și iar viață, până vă treziți întrebându-vă care este scopul vieții, pentru că deja ați trecut prin mintea voastră toate scenariile posibile, toate dorințele ascunse sau închipuite de mintea voastră “bolnavă”. Uneori poate dura ani de zile, sau în cel mai rău caz toată viața voastră.
În momentul când începi să te întâlnești pe tine însuți, ceea ce nu vedeai de gândurile tale pe care le-ai obosit la maxim cu închipuirile tale, vei realiza că această viață trebuie să fie mult mai mult decât citești în cărți sau ești manipulat de societate. Acest mod de autosugestionare este folosit de anumite servicii “secrete” pentru a spiona inamicii sau pentru a vedea ce se întâmplă la distanță, pentru că gândirea noastră este foarte puternică, ascunde puteri și energii nebănuite că ne-ar fi la îndemână, acesta fiind unul din cele mai mari motive pentru care gândirea noastră este manipulată de societatea în care trăim.
Eu așa mi-am petrecut copilăria, de la primul moment în care am fost conștient de existența mea, până la adolescență, trăind mai mult în vis decât în realitate. Ba chiar am suferit enorm, pentru că în visele mele chiar eram fericit, aveam tot ce îmi doream la îndemână. Realitatea era cea care mă chinuia, pentru că numai necazuri și suferință aducea. Până într-o zi, în care am hotărât că este timpul să am și în realitate ce aveam în vis, altfel nu voi putea accepta să trăiesc în realitatea din jurul meu. Dar nimic nu a mai fost așa ușor ca în vis, la scurt timp fiind așa de gol că nu mai eram fericit nici în vis, dar nici în realitate. Din acest gol s-a născut nevoia de rugăciune, la început ca o experiență, apoi ca o necesitate. Spre deosebire de vise și realitatea în care trăiam, rugăciunea chiar dacă nu avea trăire a devenit ca un scut, ca o ultimă speranță pentru viața mea, pentru că altceva oricum nu mă făcea fericit. An după an, am sperat că poate acel gol se va umple, devenind pe zi ce trecea mai atent la ce se întâmplă în interiorul meu pe care niciodată nu îl percepusem așa de aproape în visurile mele. Iubirea era în jurul meu, realizarea era la alegerea mea, dar nimic nu mă făcea să aleg în locul rugăciunii, dar nu pentru că era un plus, ci pentru că trăisem deja toate visurile pe care le-aș fi vrut realizate în viața mea. Eram conștient de nonsensul alergării după ani de suferință, de fericirea de carton.
Dar la un moment dat s-a întâmplat… rugăciunile mi-au fost ascultate, pentru că într-o clipă mi s-a întâmplat eternitatea trăirii iubirii. Atunci a început cu adevărat căutarea interioară, foamea după informație, dar nu cea a trupului, nici cea a gândirii, ci cea a sufletului. Și an de an au ajuns la inima mea multe informații, mai mult decât puteam duce. Dar aceleași lucruri pe care înainte când eram gol, le citeam fără să le înțeleg, acum le trăiam. Simțeam că nimic nu mă face fericit, nimic nu mă mai împlinește decât acea căutare interioară să înțeleg ce trăiesc, de ce mă arde așa tare inima uneori. Când toți din jur trăiau viața distrându-se cu ce îți dăruiește adolescența, eu alergam după ceea ce trăiam, fiind trist deși toți în jur păreau fericiți cu viața pe care o aveau… mai târziu mulți aveau să se trezească, pentru că au început să viseze la realitate, aceasta fiind explicația de ce mulți își doresc copilăria și adolescența, cu mintea pe care o au în prezent, dar ei nu realizează că în nici un caz nu ar fi la fel de fericiți, pentru că atunci nu gândeau, atunci trăiau.
Armata m-a trezit la realitate, am avut parte de multă suferință, pentru că inima nu suporta tratamentul robotic la care eram supuși, prostia domnea peste tot în jur. În armată nu trebuie să fii om, ci robot, să execuți ceea ce ți se ordonă, chiar dacă asta te duce la pieire, chiar dacă trebuie să omori, sau să distrugi viața altor oameni (asta în război, dar practica este inoculată fără să ne dăm seama). În lumea mea ideală armata, armele nu își au rostul…
După armată m-am trezit din nou, dar la fel de gol cum eram cu mult timp înainte. Un singur lucru mi-a adus armata, faptul că mă puteam amesteca mult mai ușor printre cei din jur, puritatea nu mai era o calitate, ci o alegere. Dar într-un final iubirea m-a trezit, am simțit fericirea din nou așa de tare, încât nu mi-am mai dorit să se termine, și totuși a trebuit să mă opresc din visare. Pentru că ceea ce era în interior nu avea parte de realitate și în afară. Suferind nu am vrut să mai trăiesc nici în realitate, dar nici în vis… și am așteptat să mă duc, am murit în trup fiind ars de iubire. A ars tot până nu a mai rămas decât trăirea. Atunci am înțeles că nimic nu mă face mai fericit decât trăirea iubirii, dar nu pentru că depinde de exterior, ci pentru că se reflectă în interior. Astfel am realizat existența iubirii în sine. De atunci iubirea a devenit Dumnezeul meu interior. Încă sper că realitatea nu-i decât un vis, pentru că de atunci tot am încercat să o aduc în visurile mele din realitate, dar mai mult decât în interior, nu a reușit să se întrupeze și în lumea din jurul meu (de vină o fi femeia?! sau bărbatul?! sau visurile noastre?!).
Calea trăirii iubirii absolute începe cu un vis, ca apoi să devină realitate în interiorul tău, pe urmă să îți dăruiască minuni în jurul tău pentru a crede total în existența sa, iar în tot acest timp ai parte de tristețe pentru că vei realiza că lumea nu este pregătită pentru acest “vis”… lumea este obișnuită cu suferința, nu își dorește fericirea, pentru că deși spun cuvinte fără sens în apărarea iubirii (iubirea omenească), tot timpul aleargă după minciunile gândirii (visuri), deși societatea în care trăiesc uneori le provoacă grețuri (manipulare), se tratează cu murături (distracție), și se trag pe maini zilnic (realizare), într-o încercare disperată de a înțelege pentru ce luptă (viață).
