Doream ca mesajul meu sa fie altfel pentru viitor, cel putin exprimat aici… cine stie in viitor cum as mai exprima sau cum voi privi acest articol… care se apropie de sfarsitul exprimarii a ceea ce simt in interiorul meu. Am facut multe greseli de aproximativ un an incoace… de fapt inima mea a facut multe greseli de atunci. Cel putin a fost un moment care ar fi salvat toata perioada asta grea, dar inima nu m-a lasat… Nu ma gandesc la trecutul dinainte de aceasta perioada, pentru ca este doar trecut. Dar ceea ce se intampla de aproape un an imi va marca in mod sigur viitorul.
Cine stie… poate tot ce mi s-a intamplat este si datorita actiunilor mele din trecut, in care am considerat ca este bine sa imi schimb viata, ca nu se merita sa traiesti cu cineva pana la moarte scotandu-ti ochii si certandu-te pana la bataie uneori. De fapt asta a fost unul din motivele principale in care am considerat sa renunt la viitorul plin de nervi la unul pentru liniste. Inima mi-a daruit la acea vreme ceva frumos pe care am considerat si inca mai consider… ca avea potential. Dar exista cauza si efect… nu conteaza motivele, ci ceea ce se intampla in urma ta, iar acum cand simt pe pielea mea imi dau seama ca e dureros, iar pentru tot ce as fi putut gresi cu gandul sau cu fapta fata de cei pe care i-am iubit sau ii iubesc mi-am facut mai demult Mea Culpa. Normal ca eram constient si atunci… si aveam alte probleme mult mai grave, dar ceea ce aveam in inima ma facea sa trec usor peste problemele materiale. Candva acea persoana pe care destinul a indreptat-o spre destinul actual, cu ajutorul meu evident… imi spunea ca am sa sufar mult. Si asa este… asa am anuntat si eu mai departe. Intr-adevar totul este diferit, actiunile mele au fost diferite, dar tot ceea ce a coordonat actiunile de atunci si pe cele din ultima perioada a fost datorita inimii mele. Asta de fapt m-a facut sa sufar… ca iubesc si am iubit ceea ce se intampla in inima mea… si consider ca imi este daruit… nu imi apartine.
Cand am simtit suferinta din interior… si inca o simt mereu, simt inima mea slaba, de parca nu mi-ar apartine. Mi-as fi dorit un alt viitor pentru ea, dar destinul este curva… te pacaleste tocmai ca sa poata sa iti distruga inima… sa distruga ceea ce este frumos, pentru ca altii sa nu mai spere sau sa nu mai urmeze calea inimii. Ca sa exprim mai clar… am privit de multe ori suferinta inimii… iar in ultima vreme s-a transformat in durere reala. Ma afecteaza, dar parca nu imi apartine… ma uit la altcineva care sufera. EU as fi actionat cu totul altfel daca ar fi fost dupa gandirea mea… as fi distrus si as fi produs suferinta si celor din jur, nu doar mie… pentru ca eu oricum in acea perioada de inceput nu as fi simtit durerea. Dar intotdeauna am urmat inima, iar asta mi-a adus suferinta… as putea spune ca suferinta este a doua natura a vietii mele. Unii oameni sufera din diverse motive materiale, altii din neimpliniri… dar de cand m-am trezit nu am simtit decat suferinta, pentru ca inima nu poate sta nepasatoare la ceea ce se intampla in jur. Cu atat mai mult am suferit pentru ceea ce a atacat exact centrul inimii mele… implicit al vietii mele.
Ma intreb doar uneori ce mecanism ne face sa fim inumani… sa tratam o persoana pe care candva o iubeam cu indiferenta… sa dorim sa scapam de ea de parca ne-ar face un rau imens. Inteleg daca la mijloc au fost momente urate… daca te-ai scuipat si respectul era undeva la fund… Atunci exista cel putin un motiv uman, dar in rest nu gasesc scuze, cel putin pot sa imi alin inima ca persoana pe care o iub… a devenit ceea ce detestam cel mai mult candva la alte persoane. Ce mecanism a facut posibila trecerea cu vederea peste multe lucruri pe care inainte nu le-as fi suportat… ce mecanism te face sa nu mai ai personalitate si sa iti doresti ceva ce nu se merita… Mecanismul gandirii ar fi fost sa fugi cat te tin picioarele de o asemenea persoana… sa uiti ca a existat si sa doresti ca pamantul sa se cutremure, ca totul in jurul tau sa dispara, sa nu mai ramana nimic, viata intreaga sa dispara de pe pamant… si deabia atunci ai putea sa te simti implinit. Dar mecanismul inimii este total diferit, te face sa te simti raspunzator pentru toate greselile si suferintele viitoare atat ale tale cat si a persoanei pe care o iubesti, te face sa iti doresti sa dispara orice moment care ar fi putut fi un motiv de atenuare a iubirii si trairii celeilalte persoane. Te face sa te simti neputiincios si singur in aceasta lume plina de iubire, desi inainte vedeai iubire peste tot, acum sa te intrebi de ce bei ceai dintr-o ceasca goala. Te face sa iti doresti sa fi disparut in prima clipa cand ai simtit asta, sa te faci cenusa instant, si vantul sa alunge in cele patru zari urmele existentei tale pe acest pamant.
Singura concluzie pe care o gasesc sau explicatie este ca EU aveam dreptate in privinta mea, ca locul meu in aceasta lume trebuia sa fi disparut din momentul in care m-am nascut… pentru ca asa nici nu as fi produs suferinta, dar nici nu as fi produs o fericire trecatoare…
Zambesc amar si trec mai departe si ma gandesc cum naiba am putut scrie o carte pe care nu o merit, iar viata mea nu este nici pe departe ca in carte… ce folos daca doar in interior se intampla minuni, iar in afara tot ce este frumos devine cenusa?
