Viata mea candva era simpla, se reducea doar la multa ignoranta si prostie… si o incapacitate innascuta de a nu intelege ce se intampla atat in viata mea cat si in jurul meu.
Simteam prostia la nivelul propriu, nu la figurativ, si asta de la varsta frageda, totul era foarte greu si complicat si desi repetam de 100 de ori tot nu retineam mare lucru, de parca inteligenta ma ocolea. O sclipire de ceva era totusi din moment ce eram vazut ca o persoana linistita si matura pentru varsta copilariei mele. Dar eu nu vad acum sclipire de inteligenta in asta, ci doar multa experienta bazata pe viata grea de la acea vreme. Nu ma refer la lipsurile materiale, pentru ca era ceva obisnuit la acea vreme (nu dupa revolutie…), ci la framantarile interioare, pentru ca eram constient de neputinta mintii mele, si tindeam spre o perfectiune care nu prea avea cum sa soseasca vreodata privind capacitatea mea de memorare sau sclipirile care lipseau cu desavarsire.
Si la un moment dat imediat dupa implinirea varstei de 18 ani… s-a intamplat. Am dat peste adevaratul “EU”, care mi-a marcat viata mea dupa aceea… si se pare ca imi va marca tot restul vietii mele. A fost adevaratul maestru pe care l-am respectat atunci… iar acum tine loc de tot ceea ce lipseste in viata mea. A fost destul de greu la inceput pentru capacitatea de memorare, si inca este un impediment si acum, pentru ca ceea ce reprezinta inteligenta in interiorul meu este mult peste aceasta. Asta se observa uneori… sau mai mereu, cand discut un subiect, apoi din acesta imediat trec intr-altul legat de acesta, si apoi in altul, pana ce ajung la vreo 3-4 niveluri, ca apoi deabia sa ma intorc intr-un final la ce dezbateam prima data. Dar asta am realizat de curand ca este problema memoriei, pentru ca daca as dezbate doar un subiect, atunci restul ideilor care apar instant in timp ce il dezbat, ar ramane uitate in negura mintii mele. Cum poti rezolva o problema ce tine de fapt de incapacitatea trupului… dar a mintii? Adica cum poti folosi un trup sau o minte care nativ este mult sub posibilitatile de exprimare a inteligentei sufletului tau… a “Eu”-lui tau interior. Pentru sufletul meu trupul si mintea mea sunt asa cum un om normal vede intr-un handicapat incapacitatea fizica care face diferenta. Deci pentru “Eu”-ul meu ceea ce ma reprezinta este un handicap, reprezint un stadiu de evolutie primitiv. Desi ma respecta, ma iubeste, isi daruieste toate cunostintele… impartaseste toata experienta sa cu mine, mai mult decat un observator nu voi putea fi vreodata, dar unul care nu poate tine pasul cu revelatiile sale. Cateodata vad cum vorbeste prin mine, cum se foloseste de ustensilele pe care i le pot oferi, desi simte incapacitatea existentei mele de a exprima ce doreste. Poate este si incapacitatea celor din jur de a percepe ceea ce spune… din moment ce eu unul inteleg de cele mai multe ori cam ce doreste sa spuna, dar cred ca intelegerea este usurata si de experientele revelate la care iau parte. Candva incercam sa ma identific cu acest “Eu”, ca si cum mi-ar apartine, dar dupa ce am citit eu insumi ce am scris cu mana mea, dar mintea mea a avut probleme in a descifra cu usurinta ceea ce mi-a fost revelat… am inceput sa simt diferenta dintre mine si “Eu”.
Un singur punct comun totusi impartasim legat de inteligenta… si anume practica. Rugaciunea interioara face asa mult bine inimii mele incat nu este nevoie sa implic mintea mea prea mult ca sa testez inteligenta sa nativa. Aici inima isi spune cuvantul si dovedeste ca este net superioara inteligentei mintii mele. Unii ar spune ca inima nu este inteligenta, dar capacitatea sa de a simti si trai experientele si tot ceea ce se intampla in interior sau exterior, dovedesc superioritatea sa, iar mintea renunta la autoritatea sa in fata acesteia. De fapt cand inima iti ajunge in minte… sunt una, apare si al treilea element neprevazut. Apare locul unde energia care anima existenta ta, care te fac sa simti animalitatea ancestrala si diferenta de evolutie dintre tine si suflet… Este locul unde ai fost tinut in viata cand nu ai dat ochii cu lumea asta nebuna, cand fiinta care ti-a dat viata avea grija sa nu iti lipseasca nimic, iar grijile tale de acum nu isi facusera aparitia. Aceasta este trinitatea existentei noastre, iar corpul nostru desi este considerat templul care adaposteste sufletul, am inteles demult ca este primitiv si ignorant, asa cum sunt si templele si bisericile care incearca fara succes sa dea viata divinitatii in existenta noastra. Este greu si fara ele, dar si cu ele, dar mai ales daca nu sunt capabile sa exprime cat mai bine ceea ce sufletul sau Dumnezeu daruiesc prin existenta lor atat in interiorul nostru cat si prin biserici. Daca bisericile depind de glasul pe care-l adapostesc, la fel si trupurile noastre depind de capacitatea gandirii noastre, pentru a da glas vocii interioare.
Da… Eu-l meu interior imi tine loc de tot ceea ce lipseste in viata mea… el este Iubirea infinita si Absoluta care se reflecta in existenta sa, dar mai ales este maestrul pe care-l cauta toti in viata lor, pentru a intelege sensul vietii si existentei lor in aceasta lume. Inca nu este tarziu pentru voi toti sa va descoperiti “EU”-l si maestrul vostru din interior.
