A spune "Te iubesc!" cuiva nu înseamnă nici pe departe că este iubirea despre care vorbesc. Tot ceea ce trăim noi în această societate este doar o reflecție a acestei iubiri, căreia încă nu i se potrivește niciun nume, nici chiar cel de Dumnezeu. Dumnezeu este un nume inventat de religii, de oamenii care au vrut să creadă că există o forță care a creat și guvernează tot ceea ce există. La început, "Dumnezeu nu era Iubire", pentru ca apoi să devină "Dumnezeu este Iubire", odată cu declarația lui Iisus că este Fiul lui Dumnezeu și cu religia care s-a creat apoi în jurul lui.
Nu vorbesc despre ceea ce simt în legătură cu asta. Nu știu dacă este adevărat sau nu în realitate. Eu nu spun povești și nu vorbesc despre ceea ce cred, nu încerc să vorbesc despre vise, nici despre cărți, iar calea pe care o recomand tuturor este să-și asculte inima, dacă simt ceva acolo.
Dumnezeu era și este Iubire de când a apărut Creația, iar dacă aprofundăm putem spune că acel Absolut Nemanifestat, sau Vidul, care a dat naștere Creației, este de fapt sursa acestei iubiri. Tot ceea ce există conține această Iubire, ea fiind esența și liantul prin care noi toți suntem legați între noi și de existență.
Aud în jurul meu mulți oameni care spun că iubesc, dar iubirea lor nu este nici pe departe ceea ce ar trebui să fie. În mod cert, însă, este ceva ce ar putea deveni. Atunci când iubești cu adevărat, nimic altceva nu mai există decât persoana pe care o iubești. Pentru acea persoană renunți la tine și la tot ceea ce îți dorești pentru a fi împreună cu ea, pentru că asta te face fericit. Restul este doar un mod de a trăi viața pentru că așa trebuie.
Iubirea te face să ieși din tipar, să nu-ți alegi o slujbă renunțând la iubire doar pentru că astfel vei putea trăi mai bine și să nu alegi pe cineva doar pentru că îți oferă mai mult echilibru din punct de vedere material. Dacă ești un astfel de om, care pune planul material mai presus de iubire, să nu te miri că nu vei întâlni iubirea despre care vorbesc, pentru că ea nu li se dezvăluie decât celor care se dăruiesc total trăirii ei.
Mă uitam la filmul The Next Three Days, iar lucrul bun pe care l-am văzut în acest film este că poate explica modul în care văd eu iubirea omenească reprezentând iubirea divină: să te sacrifici total pentru femeia iubită sau invers. Este adevărat că era și un copil la mijloc, dar el putea să-și vadă de drum dacă nu-și asculta inima, dacă nu mergea până la capăt, existența fără ființa iubită nefiind o opțiune. Este doar un film, dar mesajul poate fi trăit cu adevărat. Mulți dintre noi poate îl trăiesc sau l-au trăit deja.
A crede în Iubire este mult mai ușor decât a crede în ideea de Dumnezeu. Iubirea este trăită de majoritatea dintre noi, deci este ceva testat și simțit. Nu crezi în ea doar pentru că așa ți se spune sau pentru că ai citit. În final, vei crede că Iubirea este Dumnezeul tău interior. Este ceea ce te face să te simți mai mult decât un animal pe acest pământ, nu rațiunea, așa cum este ridicată în slăvi de societatea noastră de acum. Dacă rațiunea ne deosebește de animale, atunci Iubirea ne apropie de noțiunea de Dumnezeu.
Se vede cât de putredă este societatea noastră, slăvind ideea că rațiunea conduce lumea în care trăim. Societatea viitorului, în care oamenii vor trăi în liniște, este cea în care inima va conduce. Cu cât descoperim mai repede acest lucru, cu atât suferința noastră va dispărea mai repede.
Dumnezeu, adică Iubirea, nu va putea să ne facă viața mai ușoară. Nu va elimina taxele pe care le avem de plătit în societate, nu va elimina foamea pe care o simțim și nu va elimina copiii de care trebuie să avem grijă. Unii dintre noi au reușit să fugă din mijlocul comunității în care trăiesc, intrând în alte comunități restrânse sau trăind ca pustnici. Dar aceasta nu este decât o soluție pentru oameni bolnavi, chiar dacă este vorba despre un altfel de boală decât cea pe care o trăim în mijlocul lumii noastre.
Boala despre care vorbesc este interioară. Este boala sufletului, pentru că sufletul se hrănește cu Iubire, aceasta fiind sursa și esența existenței sale. Cei care se retrag fug tocmai pentru a-și vindeca inima, iar cei care s-au vindecat vin apoi în mijlocul lumii pentru a le arăta celorlalți calea prin care să se vindece la rândul lor.
De mii de ani, omenirea încearcă să-și vindece sufletul, dar minciunile și poveștile nu vor vindeca niciodată sufletul care are nevoie de practică, nu de vorbe. Vorbele vor alina, într-adevăr, o perioadă, dar în final doar practica va vindeca în întregime lumea în care trăim. Soluția este să înțelegem ce putere reprezintă iubirea care apare în sufletul nostru față de o altă persoană. Să acceptăm că nu este doar un sentiment. Este mult mai mult.
Iubirea nu te salvează de îndatoririle tale în această lume, dar îți poate aduce liniște în interior. Te poate face să treci cu ușurință peste problemele materiale, pentru că iubirea pe care o simți spală toate aceste "păcate".
Luni de zile am tot încercat să găsesc sensul a ceea ce mi se întâmpla, să înțeleg de ce mi s-au tot dat "lecții" timp de atâția ani... Am început prin a dori să mă retrag din această lume, să devin pustnic, nu călugăr, căci nu mi se potrivea. La această concluzie am ajuns după ce am fost trist în mijlocul lumii: nimic nu mă făcea fericit și nimic nu-mi dădea măcar o direcție. Ceea ce simțeam și trăiam era ceva nedefinit și neînțeles de mine. Trăiam Iubirea, dar nu o simțeam împlinită. Întotdeauna lipsea ceva din ecuație.
După armată, am pierdut cu totul noțiunea și ceea ce mă făcuse pur înainte, ceea ce mă face să respect acum perioada adolescenței. Copilăria nu o aduc în discuție, pentru că a fost un haos total, care se putea sfârși prost în toate felurile posibile. Am crezut, la un moment dat, că banii pot împlini sau ușura viața pe care o aveam, dar s-a dovedit că nici aceștia nu mă făceau să mă simt împlinit. Faptul că trebuia să-mi închin viața pentru a o duce bine nu mă liniștea deloc, mai ales în interior.
Și apoi, la un moment dat, s-a întâmplat, după câțiva ani de rătăcire și singurătate. M-am dăruit în acea perioadă cu tot sufletul pentru ceea ce trăiam, iar atunci a apărut cartea scrisă pe baza a ceea ce simțeam. Atunci am avut viziunea a ceea ce reprezintă iubirea dintre un bărbat și o femeie. Am avut parte de multe experiențe în acea perioadă. Poate că și anii tinereții au făcut acea perioadă mai ușoară. Multe dintre lucrurile pe care le spuneam se îndeplineau, multe dintre cele care erau doar semne de întrebare se adevereau, iar ceea ce părea doar un vis devenise realitate.
Asta până la prima deziluzie, care a șters cu buretele tot ceea ce se așternuse în tot acel timp. Ceea ce simțeam mă făcuse să fiu orb la multe lucruri și să pot lupta mult peste puterile mele. Atunci ar fi trebuit să iau o decizie pe care am luat-o mult mai târziu. Dar lecțiile nu le primim când dorim noi, ci când ni se oferă, pentru că altfel nu aș mai fi primit lecțiile viitoare, mult mai valoroase decât tot ceea ce primisem până atunci.
Când m-am săturat de luptă și am privit la ceea ce devenisem, la cât mă depărtasem de ceea ce îmi doream în viață, am renunțat să mai privesc în viitor. La scurt timp după acea decizie, am regăsit o altă reprezentare a ceea ce trăiam, iar condițiile și modelul ales de inimă au depășit toate reprezentările trecute sau viitoare. A fost exact modelul care, atunci când te uiți la el, îți dă de înțeles că poți avea mult de suferit în viitor.
Și totuși, în ciuda acestor lucruri, a urmat o perioadă de liniște, exact așa cum mi-am dorit întotdeauna. O perioadă prea lungă, îndrăznesc să spun acum, care a egalat perioada nebuniei dinainte. Doar că, în toată această perioadă, am încercat să nu mă mai depărtez de ceea ce îmi doream de la viață. Dar se pare că, dacă nu-ți dăruiești viața bunăstării sau realizării materiale, viața îți dă palme cu sau fără voia ta.
A rămas o singură mare problemă după tot acest "vis" frumos. Găsisem pe cineva cu care mi-aș fi dorit să fiu până la sfârșitul vieții, fără semne de întrebare, dar în final am fost lovit exact așa cum trebuia ca să înțeleg cauzele și efectele trăirii iubirii.
Totul se întâmplă în trăirea iubirii fără nume, pentru că noi nu vedem persoana, nu vedem reprezentarea. Suntem orbiți de ceea ce simțim. Nu putem vedea decât ceea ce trăim, iar asta ne face să luptăm și să sperăm în condiții care depășesc închipuirea noastră, ca în filme.
Dar dacă unii trăiesc doar Iubirea față de un vis, atunci când aburii imaginii care ne-a dăruit acest vis dispar și își face apariția realitatea în care trăim, când vedem că nu suntem perfecți și că persoana care era ca un zeu sau ca o zeiță pentru noi a devenit un om normal, va apărea deziluzia. În acel moment putem pierde legătura cu divinul din noi, pentru că noi nu iubeam ceva din afara noastră. Iubeam, de fapt, ceea ce simțeam și trăiam, iar dacă nu vedem divinul din iubire, ne putem îndepărta de ceea ce ne-a fost dăruit.
În final, când destinul ne dăruiește o palmă pentru a ne învăța o lecție, putem pierde pentru totdeauna iubirea fără nume, dacă Dumnezeu nu este Iubire pentru calea aleasă de noi în viață.
