Când eram cu vreo 18 ani mai tânăr, parcă eram mai “curat” în gândire și sincer… parcă mai evoluat decât acum.
Pentru că totul părea mistic atunci pentru sufletul meu, iar puritatea era un lucru sfânt (chiar dacă acum pare demodat). Aveam o credință extraordinară și visam să schimb măcar o parte din omenire, așa cum alții înaintea mea au reușit să schimbe pe alți câțiva, apoi mare parte din omenire. Pentru că în acea perioadă am avut acces, chiar dacă pentru scurt timp, la câteva revelații, care mi-au modelat gândirea de acum, dar și faptul că pentru mine nimic nu este imposibil (fără experiențele de atunci nu cred că aș fi înțeles acest lucru).
Dumnezeu este nelimitat, dar gândirea noastră nu poate înțelege decât limitele, închisoarea, raționalul. Iar acest lucru este un rău necesar, pentru că altfel nu ai cum să înțelegi evoluția sufletului, dar mai ales nu ai cum să aplici aceasta în practică pentru a elibera sufletul.
Sufletul tău este liber și perfect… Doar că tu nu ești conștient de acest lucru. Ba mai mult… de când te naști și până dispare trupul, vei deveni și mai somnoros, chiar somnambul.
Este vremea ca să te trezești, să realizezi acest lucru, pentru că întreagă existență conspiră pentru asta prin suferințele închipuite din gândirea ta.
Ai toate ingrediențele și tot ceea ce există în jurul tău este pentru a fi fericit. Dar tu visezi că ești nefericit, că ai nevoie și trebuie să lupți ca să obții fericirea. Dar trebuie de fapt doar să dai jos ochelarii de cal de pe ochiul tău interior.
Totul în jurul tău este iubire… totul în jurul tău este fericire… tu doar trebuie să te trezești și să devii conștient de acest lucru.
Acum 18 ani, implicit acum 11-13 ani, aș fi avut curajul nebun de a trezi somnoroșii din jurul meu… aș fi avut curajul să îmi asum această responsabilitate. Pentru că eram conștient că se poate și că este de datoria mea, dacă îmi iubesc semenii, să realizez acest lucru. Dar pe urmă am văzut că toți cei dinaintea mea… unii conștienți și treji de la naștere, tot nu au reușit mare lucru. Și m-am panicat, am închis în mine porțile spre eliberarea și trezirea celorlalte suflete. Am lăsat doar un deget care să arate direcția spre lună: cartea “Inimi ale Iubirii”.
Am avut parte de multe decepții de atunci… de fapt de așa de multe așa-zis decepții. Asta m-a făcut să par un pesimist în viziunea celorlalți, care se zbăteau în mocirla concurenței, a dominației oamenilor mai slabi de înger, dar eu m-am văzut ca un pesimist-optimist. Pentru că încă nu am încetat să “visez” că într-o zi, o nouă generație va trezi sufletele obosite din mizeria existenței noastre, fie chiar și prin aceste cursuri aplicabile atât în afaceri, cât și pentru eliberarea sufletelor noastre din sclavia gândirii.
Dedic acest articol “copilului” care eram la 18 ani și care se întreba dacă peste ani și ani, cel ce voi deveni va mai respecta ceea ce gândea atunci, sau va zice ca alții că era doar un copil fără gândire, sau mai rău că va dori să fie din nou ca atunci dar cu gândirea de acum. Gândirea mea nu s-a schimbat nici atunci, dar nici acum, doar experiențele prin care am trecut au fost diferite și numeroase, și poate nu așa dureroase ca în acea perioadă pentru gândire, dar dureroase pentru inimă, ceea ce m-a afectat mai mult și mi-a dăruit pesimismul optimist al gândirii de acum.
