Doream ca mesajul meu să fie altfel pentru viitor, cel puțin exprimat aici… cine știe în viitor cum aș mai exprima sau cum voi privi acest articol… care se apropie de sfârșitul exprimării a ceea ce simt în interiorul meu. Am făcut multe greșeli de aproximativ un an încoace… de fapt inima mea a făcut multe greșeli de atunci. Cel puțin a fost un moment care ar fi salvat toată perioada asta grea, dar inima nu m-a lăsat... Nu mă gândesc la trecutul dinainte de această perioadă, pentru că este doar trecut. Dar ceea ce se întâmplă de aproape un an îmi va marca în mod sigur viitorul.
Cine știe… poate tot ce mi s-a întâmplat este și datorită acțiunilor mele din trecut, în care am considerat că este bine să îmi schimb viața, că nu se merită să trăiești cu cineva până la moarte scoțându-ți ochii și certându-te până la bătaie uneori. De fapt asta a fost unul dintre motivele principale în care am considerat să renunț la viitorul plin de nervi la unul pentru liniște. Inima mi-a dăruit la acea vreme ceva frumos pe care am considerat și încă mai consider… că avea potențial. Dar există cauza și efect… nu contează motivele, ci ceea ce se întâmplă în urma ta, iar acum când simt pe pielea mea îmi dau seama că e dureros, iar pentru tot ce aș fi putut greși cu gândul sau cu fapta față de cei pe care i-am iubit sau îi iubesc mi-am făcut mai demult Mea Culpa. Normal că eram conștient și atunci… și aveam alte probleme mult mai grave, dar ceea ce aveam în inima mă facea să trec ușor peste problemele materiale. Cândva acea persoană pe care destinul a îndreptat-o spre destinul actual, cu ajutorul meu evident… îmi spunea că am să sufăr mult. Și așa este… așa am anunțat și eu mai departe. Într-adevăr totul este diferit, acțiunile mele au fost diferite, dar tot ceea ce a coordonat acțiunile de atunci și pe cele din ultima perioada a fost datorită inimii mele. Asta de fapt m-a făcut să sufăr… că iubesc și am iubit ceea ce se întâmplă în inima mea… și consider că îmi este dăruit… nu îmi aparține.
Când am simțit suferința din interior… și încă o simt mereu, simt inima mea slabă, de parcă nu mi-ar aparține. Mi-aș fi dorit un alt viitor pentru ea, dar destinul este curva… te păcălește tocmai ca să poată să îți distrugă inima… să distrugă ceea ce este frumos, pentru ca alții să nu mai spere sau să nu mai urmeze calea inimii. Ca să exprim mai clar… am privit de multe ori suferință inimii… iar în ultima vreme s-a transformat în durere reală. Mă afectează, dar parcă nu îmi aparține… mă uit la altcineva care suferă. EU aș fi acționat cu totul altfel dacă ar fi fost după gândirea mea… aș fi distrus și aș fi produs suferință și celor din jur, nu doar mie… pentru că eu oricum în acea perioada de început nu aș fi simțit durerea. Dar întotdeauna am urmat inima, iar asta mi-a adus suferință… aș putea spune că suferința este a doua natură a vieții mele. Unii oameni suferă din diverse motive materiale, alții din neîmpliniri… dar de când m-am trezit nu am simțit decât suferință, pentru că inima nu poate sta nepăsătoare la ceea ce se întâmplă în jur. Cu atât mai mult am suferit pentru ceea ce a atacat exact centrul inimii mele… implicit al vieții mele.
Mă întreb doar uneori ce mecanism ne face să fim inumani… să tratăm o persoană pe care cândva o iubeam cu indiferență… să dorim să scăpăm de ea de parcă ne-ar face un rău imens. Înțeleg dacă la mijloc au fost momente urâte… dacă te-ai scuipat și respectul era undeva la fund… Atunci există cel puțin un motiv uman, dar în rest nu găsesc scuze, cel puțin pot să îmi alin inima că persoana pe care o iub… a devenit ceea ce detestam cel mai mult cândva la alte persoane. Ce mecanism a făcut posibilă trecerea cu vederea peste multe lucruri pe care înainte nu le-aș fi suportat… ce mecanism te face să nu mai ai personalitate și să îți dorești ceva ce nu se merită… Mecanismul gândirii ar fi fost să fugi cât te țin picioarele de o asemenea persoană… să uiți că a existat și să dorești ca pământul să se cutremure, ca totul în jurul tău să dispară, să nu mai rămână nimic, viața întreagă să dispară de pe pământ… și abia atunci ai putea să te simți împlinit. Dar mecanismul inimii este total diferit, te face să te simți răspunzător pentru toate greșelile și suferințele viitoare atât ale tale cât și a persoanei pe care o iubești, te face să îți dorești să dispară orice moment care ar fi putut fi un motiv de atenuare a iubirii și trăirii celeilalte persoane. Te face să te simți neputincios și singur în această lume plină de iubire, deși înainte vedeai iubire peste tot, acum să te întrebi de ce bei ceai dintr-o ceașcă goală. Te face să îți dorești să fi dispărut în prima clipă când ai simțit asta, să te faci cenușă instant, și vântul să alunge în cele patru zări urmele existenței tale pe acest pământ.
Singura concluzie pe care o găsesc sau explicație este că EU aveam dreptate în privința mea, că locul meu în această lume ar fi trebuit să dispară din momentul în care m-am născut… pentru că așa nici nu aș fi produs suferință, dar nici nu aș fi produs o fericire trecătoare…
Zâmbesc amar și trec mai departe și mă gândesc cum naiba am putut scrie o carte pe care nu o merit, iar viața mea nu este nici pe departe ca în carte… ce folos dacă doar în interior se întâmplă minuni, iar în afară tot ce este frumos devine cenușă?
