Vorbeam în articolul trecut de visele legate de iubire ale fiecăruia în adolescență. Visam, așa cum am zis, la Făt-Frumos și, probabil, la prințese (mai nou se visează la vedete și fotbaliști), dar, în viitor, când ajungem să trăim iubirea cu adevărat, uităm că am ajuns unde am dorit…
Și dorim și mai mult… dorim acum și realizare în plan material, pentru că banii nu aduc fericirea, dar o întrețin…
Vine un moment când avem de ales între realizare profesională și trăirea iubirii, pe care se pare că am împlinit-o înainte de aceasta. Frumos și ideal ar fi fost ca aceasta să se întâmple înainte de a te realiza material, dar iubirea adevărată face tocmai invers, pentru că altfel nu am mai primi nicio lecție în viață.
Nu mă refer aici la iubirea de “carton” pe care mulți o experimentează până găsim iubirea adevărată. Mă refer la acea iubire în care simți că acea persoană o dorești lângă tine până la sfârșitul vieții, și asta nu pentru că ai trăit-o câteva clipe sau luni, ci ani de zile. Este acea iubire în care simți că divinul nu are ce să îți ofere mai mult în existență, pentru care până și îngerii te invidiază fiindcă ai găsit-o. Este acea iubire pe care o simți pe zi ce trece că vrei să te topești și să devii una cu ființa iubită, când nu mai există două glasuri, ci unul singur. Este cel mai înalt vârf pe care îl poate atinge conștiință umană între două suflete, pe care îl consider mai presus chiar decât trăirile religioase. Spun aceasta pentru că, dacă o luăm băbește,, pentru o trăire religioasă ai motive existențiale pentru a te dărui total. Dar pentru o iubire față de un om obișnuit, acestea sunt depășite, nu au aceeași valoare. Și totuși se întâmplă…
Oare ce rațiuni ne fac să diminuăm importanța a ceea ce în adolescență, când am fi dat totul și am suferit de multe ori dorind această realizare, în viitor devine un lucru obișnuit. Și cred că am găsit răspunsul: în viitor am încetat să mai credem în vise. Iar a crede în vise este egal cu a crede în Dumnezeu, pentru că și ideea de Dumnezeu e un vis.
Dar tot nu este de înțeles… Iubirea a fost un vis, dar s-a realizat. Problema este că, după ce ajungi s-o trăiești,, devine ca orice alt lucru pe care dorești să îl realizezi în existență: realizare materială, o slujbă bună, o mașină, o casă, un copil. Mulți vor zice că un copil nu se încadrează în aceeași categorie, dar eu spun că se include și am și dovezi. De exemplu câți părinți sunt așa de fericiți și mulțumesc existenței pentru acest dar, încât își dăruiesc totul copilului, toată viața și tot timpul lor…
De aceea în Inimi Ale Iubirii este descrisă existența iubirii în sine, considerând că singura existență a lui Dumnezeu pe pământ nu este așa cum a fost descris de oamenii religioși, un bătrân cu barbă într-un toiag cu plete și barbă albe. Singura percepție a existenței divine se află tocmai în trăirea iubirii, până la cel mai înalt nivel în care devii Iubire. Probabil în evoluția umană în viitor uniunea completă dintre un bărbat și o femeie, sau de ce nu chiar între două persoane de același sex, va reprezenta gradul cel mai înalt de evoluție. Am spus chiar și între persoane de același sex pentru că această uniune nu are loc la nivel sexual, ci la nivelul trăirii iubirii.
De aceea, devenind ceva simplu, nu respectăm trăirea ei, o punem pe un nivel cu celelalte lucruri. Altfel ar fi ca și cum am înjura lucrurile sfinte; mă refer aici la cei care respectă religia. Dacă am ajunge să vedem divinul din iubire cu toții am suferi mult mai puțin și categoric i-am face și pe alții să sufere mai puțin, cu atât mai mult nu am mai putea face rău naturii.
M-am întrebat mereu cum unii pot să treacă de pragul psihologic de a pune în balanță trăirea iubirii și realizarea materială. Aceștia de obicei sunt așa zișii visători. Dar această putere de a visa, de a trăi la nivel interior ca și cum ar vedea visul realizat, le dă puterea să perceapă ce vor simți când au realizat lucrul respectiv. E ca într-un vis 3D, în care totul se realizează în mod virtual și te poți bucura în cele mai mici detalii de dorințele pe care altfel ar fi greu de realizat sau chiar imposibil. Astfel visătorii greșesc mult mai puțin decât ceilalți în trăirea iubirii, dar uneori au și cel mai mult de suferit. Pentru că iubirea nu poate fi testată virtual, nu este ceva ce poți programa. Iubirea se întâmplă, apare pe neașteptate, când nici nu te aștepți. De aceea odată ce ai pierdut-o, vei alerga în zadar toată viața după trăirea ei. Dar faptul că ai putut testa celelalte lucruri în visele tale îți permite să vezi cu adevărat ce reprezintă iubirea în existență.
Trăirea iubirii este ca iluminarea… Alergi toată viața pentru a te ilumina, uneori vieți întregi… Dar iluminarea se întâmplă când nici nu te aștepți, sau poți aștepta eoni până se va întâmpla.
Puteți renunța la viața voastră de rutină, dar la trăirea iubirii niciodată să nu renunțați, pentru că este ca și cum ai avea ochelarii pe nas, dar nu ești conștient de existența lor. Astfel nu îți dai seama de ceea ce te face să vezi lucrurile reale în viață, de ceea ce îți dăruiește fericirea.
