Acum ceva timp am încercat să mă retrag în linişte, să renunț la un destin străin sufletului meu, dar nu reuşeam decât să mă eliberez prin cuvinte.
Dar zi de zi sufletul a câștigat teren în fața gândirii care pusese stăpânire pe existența mea în ultimii ani. Dar nu este prima dată când se întâmplă… iar acest lucru se repetă pentru că încă nu am învățat lecția. Omenirea nu este pregătită pentru viitorul în care iubirea va păși alături de noi în destinul nostru precum gândirea face parte clipă de clipă din viața noastră. Sper ca aceasta să fie ultima lecție din viața mea pentru că nu îmi plac lucrurile care se repetă fără a rămâne nimic în viață decât amintirea a ce a fost… dar nici amintirea a ce va să fie nu aș dori în existența mea.
Pentru că sunt adeptul determinismului cuantic, în care avem un set de alegeri… care pot fi chiar nelimitate… dar cu fiecare alegere pe care o facem, destinul se face cunoscut în următoarele clipe și de multe ori prindem crâmpeie din aceste valuri ale existenței. Singura diferență o face clipa prezentă… aceea nu poate fi falsificată, nici măsluită. Dacă cineva va dori să aibă libera alegere va trebui să trăiască total în prezent, dar să fie conștient de fiecare clipă atât din interior cât și din exterior. Să fie așa de treaz încât vântul care mângâie copacii din jurul său nu va trece neobservat, dar nici norii jucăuși de pe cer, iar aerul pe care-l inspiră nu va fi doar aer…
Poți simți forța alegerii pe care o faci în acele momente de conștiență totală, de întâlnire între suflet și gândire, în care te întrebi dacă alegerea pe care o vei face este determinată sau nu de gândire sau de suflet… sau de dorințe. Dar fără iubire suntem fără busolă în alegerile pe calea cea bună din destinul nostru. Asta nu înseamnă că nu vom mai alege suferința, dar când vor sosi necazurile nu vor mai fi o necunoscută, ci vor da o nouă direcție vieții tale, pentru că astfel cu fiecare alegere conștientă vei vedea ce îți face bine și ce te îndepărtează de tine însuți.
Vorbesc cu plăcere despre iubirea absolută și infinită, simt cum totul se aprinde în mine atunci când întâlnesc o persoană însetată după această trăire, când caută răspunsuri pe care nu le poate afla decât prin multă practică și dăruire cercetând cu atenție fiecare colț din interiorul său. Vorbesc mult și frumos, dar până la un moment dat în care simt că am spus tot ce poate fi spus, iar restul sunt doar umbre ale cuvintelor dinainte. Pentru că fără practică și fără trăire nu se poate testa ceea ce spun sau descriu. Atunci când simt că doar tăcerea mai poate spune ceva nou celor din jurul meu devin tăcut dar atent.
Cu toții ar trebui de fapt să învățăm limbajul tăcerii, pentru că acesta aparține sufletului. Sufletul nu are nevoie de cuvinte ca să existe, ca să creeze minuni în jurul său… are nevoie de multă tăcere ca să-și facă cunoscută prezența în gândire, dorințe… în existența ta. Astfel va putea prelua controlul pierdut de Adam când a ales calea gândirii, când a început să își pună întrebări de care nu avea nevoie în existența sa pentru că deja știa totul… dar nu era conștient de asta. Este ca atunci când ai ochelarii pe nas dar ai uitat de existența lor și îi cauți peste tot în jurul tău, dar nu ești conștient că altfel nu ai putea vedea ceea ce cauți, dacă nu ar fi la locul lor.
A sosit momentul să vorbesc prin tăcere, și să gust mai mult din viața care se întâmplă în jurul existenței mele. Simt că nu mai am nimic de spus… doar practica iubirii va mai putea dărui ceva cu totul nou atât în existența mea cât și în existența voastră.
Am așteptat ceva timp ca acest lucru să se întâmple, pentru că l-am dorit din prima clipă când destinul mi-a furat ce aveam mai de preț în existență, dar poate acest lucru a fost ca să învăț că nu doar o imagine poate fi așezată pe tronul iubirii lumești, ci sunt milioane însetate după iubire, dar majoritatea sunt novici pe această cale în regăsirea iubirii pierdute în adâncul inimii.
Nici o alegere pe care dorești s-o faci nu va fi lăsată să se întâmple decât atunci când sosește ceasul ca să prindă viață în existența ta. Este ca și cum ai alerga de la un capăt la altul al unei scene în care cei de pe margine te lovesc cu bâtele. Poate vei reuși să ajungi la celălalt capăt sau poate vei fi înfrânt pe parcurs. De aceea îți trebuie un scut ca să reziști la loviturile destinului… Scutul meu a fost trăirea iubirii, atât a celei lumești cât și a celei nevăzute care se reflectă în aceasta. Altfel nu aș fi reușit să rezist nici o clipă, dar mai ales nu aș fi rămas decât cu regrete sau ură pentru un destin pe care-l simțeam cu mult timp înainte să se întâmple. Atât că una e să-l simți sau să-l vezi, dar este mult mai greu ca să-l trăiești… să simți fiecare lovitură nu ca într-un vis ci așa cum este de fapt în realitate… dureros și insuportabil uneori, încât moartea pare o glumă de cele mai multe ori față de restul.
Da… în sfârșit a sosit timpul ca să vorbească și tăcerea…
