Venim pe acest pământ inocenți, fără niciun gând, fără probleme, ca în final să murim îngropați de gânduri inutile, de o viață fără sens, fără a salva sau a înțelege existență în sine, deși mereu ne construim un vis.
Suntem programați de la naștere să fim fie etichetați într-o religie: creștini, musulmani, budiști, hinduși, atei; fie o naționalitate, ori o anumită culoare, sau și mai simplu în 2 categorii: buni sau răi. Orice ar fi, trebuie să avem o etichetă în frunte pentru a forma diferite grupuri sau pentru a întări și mai mult o credință, sau pentru a trăi într-un vis. Viața este o continuă competiție, o luptă continuă în care cel mai slab va pierde, sau cel care nu se va putea adapta la mizeria umană existentă în societate de la apariția ei.
De când omul s-a etichetat ca o ființă inteligentă, visurile spre societatea perfectă, spre omul perfect s-au vândut ca pâinea caldă. Dacă nu era de acord o persoană, era îndepărtată prin extincție, era un eretic și trebuia distrus pentru că păcatul era natura lui. Astfel ni s-a vândut visul unei ființe perfecte, care stă totuși ascunsă în interiorul existenței noastre… al universului întreg, chiar și a nonexistenței. Deși totul arată că universul este o imperfecțiune perfectă, că nimic nu este egal și că suferința este ascunsă în fericire, tabloul pe care s-a pictat de la începutul apariției noastre arată ca o piață în care câștigă cel care știe să vândă marfă mai bine.
Când suferim dăm vina pe cei din afara noastră sau chiar pe noi înșine, iar dacă nici asta nu ne satisface găsim noi pe cineva de vină: creația, creatorul, destinul, norocul, existența însăși. Ni se vând visuri pe care le credem fără a le verifică, deși creatorii religiilor se bat în contradicții, unii spun să crezi fără să cercetezi, alții din contra. Cert este că nimeni nu poate afirma dacă tot ce există este sau a fost adevărat, pentru că trecutul a fost, viitorul va veni, singurul adevăr este clipa prezentă, dar până și aceasta este efemeră. Și atunci suntem ca o minge de ping pong în vălurile vieții, strecurându-ne în sita vieții, unii reușind să treacă alții fiind cernuți la infinit.
Dacă nu am trăi aceste visuri în mod cert am înnebuni, iar rata de sinucidere ar fi… în masă. Astfel unii reușesc să cumpere cu succes visul unei vieți mai bune, fie alergând după bani… o poziție socială mai bună, o profesie mai bună sau care-i place… de fapt tot bani. Alții cumpără visuri virtuoase cum că aleargă după o viață religioasă, după ceea ce numai sufletul poate înțelege și trai, dar niciodată nu își întâlnesc sufletul, dar nici pe al celor pe care-i iubesc, pentru că viața nu este pentru a fi împlinită, ci pentru a fi trăită și permanent în schimbare. Ni se spune că suntem zei, dumnezei… mici într-adevăr, dar la scară absolută și infinită. Deci dacă nu e material e spiritual… sau invers.
Și astfel a apărut meditația… în toată această nebunie, să nu mai alergi, ci pur și simplu să stai nemișcat, atent la ceea ce se întâmplă atât în afară cât și înăuntru… alte visuri vândute cu și mai mult succes. Cu cât visurile sunt mai imposibile cu atât tentația și rată de pătrundere este mai mare, la nivel mai adânc, pentru că gândirea începe să clacheze la acest nivel. Deși pare că nu actionezi, de fapt actionezi într-un plan nevăzut, unde totul se întâmplă, nu se programează… pare că este dincolo de timpul și spațiul cunoscut. Cu cât mai mulți aderă la un vis, cu atât acel vis are mai multă realitate și influențează mai puternic existența oamenilor, a universului întreg. Dacă omenirea nu ar fi fost îndreptată spre periferie, probabil că acum trăiam cu toții pe un tărâm mistic, plin de puteri obscure, în care imperiile divine, etichetate în zeci de feluri ar deține monopolul ființei umane. Deși unii spun că tehnologia a adus mai mult rău decât bine, cred că o lume efectiv sclavă religiei așa cum suntem față de tehnologie ar fi adus și mai mult rău, pentru că ar fi ținut sufletul în lanțuri fără a mai putea fi eliberat chiar dacă se trezea.
Religiile sunt visuri pentru că sunt pline de minciuni unele bune, altele rele pentru suflet. Deși Dumnezeu este Iubire, iubirea este cea mai îngropată și mai batjocorită în existența noastră. Valoarea ei este inexistentă pentru sufletele noastre, iar dacă totuși rezistă o perioadă lungă încercărilor vieții, moartea taie complet acest cerc perfect. Visuri după moarte sunt create pentru că ființă umană să lupte până la capăt, pentru că fără această luptă existență ar fi fără sens. Deși iubirea apare, ne face fericiți, simțim realitatea visurilor vândute cu succes, în final vom suferi fie din cauza acțiunilor noastre, fie a celorlalți, fie a existenței însăși.
Când ne naștem singura certitudine este de fapt moartea… restul sunt visuri, pentru a nu renunță la drumul ușor sau plin de piedici pe care-l avem de parcurs în existența noastră pe acest pământ. Unele visuri spun că avem acces la liberul arbitru… dar eu nu cred pentru că în mod cert aș fi ales vidul, neantul, nonexistența, decât să îmi pierd vremea cu tot acest destin în care fie aduc suferință, fie primesc fericirea din visuri.
