Stând de vorbă cu mine însumi la un pahar de meditație am adus la suprafața lucruri pe care le știam, dar nu le conștientizam. E ca și cum știi povestea unei cărți, dar nu ai citit-o încă.
Știam de exemplu că nu doresc ca trecutul să se mai întâmple încă o dată, chiar și momentele cele mai frumoase, pentru că nu îmi place să retrăiesc ceea ce s-a întâmplat deja. Poate de aceea în sinele nostru nu putem reproduce și trăi trecutul ca în somn de exemplu, pentru că probabil nu am mai dori să ne trezim niciodată.
Am simțit de multe ori că practic am încetat să mai exist cu mult timp înainte, din momentul în care ceea ce susținea focul interior a hotărât că are nevoie de un destin paralel, separat de existența mea. A fost o revenire pentru scurt timp, dar cu șocuri la nivel cerebral, probabil anticipând cu fiecare zi ceea ce era inevitabil. Iar la un moment dat a intrat în comă profundă… nu trupul… ci sufletul. Am avut parte de multe în viața mea, deci nu ar fi trebuit să mă afecteze chiar așa, dar am tras concluzia că ceea ce am trăit nu era ceva obișnuit… nici înainte nu era… dar poate că acum chiar sufletele erau destinate să fie suflete pereche. Din acea clipă totul s-a întâmplat ca în vis, așteptând ziua în care voi ieși cumva din această stare. Dar cu fiecare zi care trece îmi dau seama că nu prea mai doresc să mă trezesc. Totul în jur mă face să cred că această stare e mai bună decât orice altceva. Văd uneori destine frumoase și mă bucur pentru cei care le trăiesc, dar văd și destine unde sufletul parcă lipsește cu desăvârșire. Mereu înainte am fost de acord că bărbatul este un “animal” care face să sufere partea opusă, pentru că este prea egoist și nu pune prea mare preț pe suflet, poate și din cauză că un astfel de animal a fost “un fel de tată” pe care l-am avut. Dar în ultimul timp am realizat că femeia, dacă are libertate în gândire, îl îl îl depășește cu mult pe bărbat, din toate punctele de vedere. Când bătrânii vorbeau în trecut de căsătorie, smerenie și copil pentru împlinirea acesteia, nu vorbeau degeaba, ci din experiență. Pentru că în final doar rodul acelei iubiri trecătoare va mai avea o șansă în această lume nebună și oarbă. Văd oameni care spun că iubesc, dar iubirea lor e limitată la cât și cum, și în ce condiții. Aceasta nu e iubire… este ca și cum te-ai duce la școală, dar măcar să alegi școala cea mai bună și cea mai scumpă. Dar nu întotdeauna aceasta are cei mai buni profesori.
Iubirea adevărată nu este trecătoare… din contra este pentru totdeauna. Iubirea nu are condiții.
Totul are o cauză în lumea aceasta și cred că cea mai mare vină o are gândirea care nu mai respectă și prețuiește misticul… tehnologia având o mare influență asupra acesteia. Dacă religia a considerat știința un dușman, cred că din această cauză a făcut-o. Dar ca și în religie, nu știința este de vină pentru alegerile oamenilor, ci oamenii sunt de vină pentru tot ceea ce se întâmplă.
Mă simt obosit, fără vlagă și fără viață, pentru că încerc să mă lupt cu destinul, cu ceea ce este în jur. Încerc să mă agăț de ceva, dar imediat acel ceva nu are suport, ca și cum nu are valoare. Ceea ce mă ține încă legat de această lume este rugăciunea… clipă de clipă. E ca un medicament pe care îl ia un bolnav ca să mai poată trăi încă o perioadă. Singurul lucru pe care am reușit să-l fac este să îngrop această comă în interior, să nu mai fie vizibilă în exterior.
Mă bucur pentru cei care trăiesc viața ca Zorba, dar mă bucur și pentru cei care o trăiesc că Buddha. Nu mă bucur în schimb pentru cei care încearcă să le combine, pentru că nu este un lucru ușor, poate este chiar imposibil în societatea actuală.
