Zilele trecute am fost surprins de măreția unei povești de iubire:
Înainte ca unul dintre discipolii lui Buddha să devină călugăr, a întâlnit o fată frumoasă și s-a îndrăgostit de ea. Buddha l-a întrebat "cât de mult o iubești?", iar el a răspuns că se va întoarce într-un pod de piatră, și va îndura 500 de ani de vânt, 500 de ani de căldură și 500 de ani de ploaie, doar ca fata să treacă pe pod… Și Buddha a fost bun cu el și i-a zis "trăiește-ți viața bine, iar când vei fi nehotărât, doar vino și vizitează-mă"…
Și duhovnici din religia noastră descriu sentimentul de iubire legat de această poveste frumoasă, care în zilele noastre a devenit doar un vis:
Iubirea adevărată nu îmbătrânește. Iubirea este veșnică, pentru că își are originea în Dumnezeu, care se definește prin cuvântul IUBIRE. Iubirea spirituală, duhovnicească, se deosebește de iubirea sexuală, care este de scurtă durată. Atunci când cineva se căsătorește din iubire sacră cu cineva, din voință personală, în deplină libertate, oricât de mult ar greși persoana cu care s-a căsătorit, nu poate divorța. Căsătoria este un act de responsabilitate, de asumare pentru toată viața. Prietenul adevărat este și la bine și la rău. La fel, într-o căsnicie în care s-a pus sigiliul cununiei religioase, trebuie să continue până în lumea de dincolo. Lupta într-o familie trebuie dusă până la capăt. Acesta este sensul vieții de familie. Sacralitatea familiei ne oferă putere de jertfă și de dăruire pe altarul căsniciei. Într-o societate plină de răutăți, o familie devine trainică prin deasă spovedanie, rugăciune comună și multă comunicare de ambele părți. Cea mai grea singurătate este traiul soților fără comunicare între ei…
Majoritatea căutam sufletul pereche care să ne ajute să trecem prin viață ca prin vis, dar de cele mai multe ori destinul sau ăla mic și negru face tot posibilul ca sufletele acestea să fie rănite de gândirea și implicit acțiunile lor… Anul trecut, deși eram trist, eram fericit… acum nu sunt trist, acum nu mai sunt… pentru că sufletul meu umblă peste mări și țări ca o umbră rugându-se pentru fericirea și împlinirea sufletului iubit.
Am iubit multe “suflete”, dar un singur suflet va reuși să îngenuncheze inima… doar un singur suflet mă va face să cred că visul meu este real… tot ce a fost înainte a fost pentru a înțelege mai bine și pentru a realiza în inima mea că nu este o închipuire ceea ce trăiesc.
Shuflete ( Șuflete )
„Voi, shufletele din jurul meu,
Unele bune, altele rele...
Sau doar suprafața-i rea...
Atunci de ce nu vă transformați în bune...
Sau de ce nu aruncați coaja, Ca să rămână miezul?”
Am spus shuflete și nu suflete, pentru că sufletul în esența lui este perfect, este bun, este iubire, dar cu timpul, datorită exteriorizării, s-a degradat, s-a murdărit, devenind o combinație din două lucruri: miez și coajă – shuflet...
Aș dori să fiu… un pod de piatră…
CESÁRIA ÉVORA - Besame mucho
