Viața mea era cândva simplă. Se reducea la multă ignoranță și prostie, precum și la o incapacitate înnăscută de a înțelege ce se întâmpla atât în viața mea, cât și în jurul meu.
Simțeam prostia la propriu, nu la figurat, încă de la o vârstă fragedă. Totul era foarte greu și complicat și, deși repetam de 100 de ori, tot nu rețineam mare lucru, de parcă inteligența mă ocolea. Totuși, trebuie să fi existat o sclipire, din moment ce eram văzut ca o persoană liniștită și matură pentru vârsta copilăriei mele. Dar eu nu văd acum o sclipire de inteligență în asta, ci doar multă experiență bazată pe viața grea de la acea vreme.
Nu mă refer la lipsurile materiale, pentru că acestea erau ceva obișnuit la acea vreme, înainte de Revoluție, ci la frământările interioare. Eram conștient de neputința minții mele și tindeam spre o perfecțiune care nu prea avea cum să sosească vreodată, având în vedere capacitatea mea de memorare sau sclipirile care lipseau cu desăvârșire.
La un moment dat, imediat după împlinirea vârstei de 18 ani, s-a întâmplat. Am dat peste adevăratul „EU”, care mi-a marcat viața după aceea și se pare că îmi va marca tot restul vieții. A fost adevăratul maestru, pe care l-am respectat atunci, iar acum ține locul a tot ceea ce lipsește în viața mea.
La început a fost destul de greu din cauza capacității de memorare, iar aceasta este un impediment și acum, pentru că ceea ce reprezintă inteligența în interiorul meu este mult peste această capacitate. Asta se observă uneori, sau poate mai mereu, când discut un subiect, apoi trec imediat la altul legat de acesta și după aceea la încă unul, până ajung la vreo 3-4 niveluri, pentru ca abia apoi să mă întorc la ceea ce dezbăteam la început.
Dar mi-am dat seama de curând că aceasta este problema memoriei. Dacă aș dezbate un singur subiect, atunci restul ideilor care apar instantaneu în timp ce îl dezbat ar rămâne uitate în negura minții mele. Cum poți rezolva o problemă care ține, de fapt, de incapacitatea trupului, dar și a minții? Cum poți folosi un trup sau o minte care, în mod nativ, se află mult sub posibilitățile de exprimare ale inteligenței sufletului tău, ale „Eului” tău interior?
Pentru sufletul meu, trupul și mintea mea sunt ceea ce un om normal vede, la o persoană cu handicap, drept incapacitatea fizică ce face diferența. Pentru Eul meu, ceea ce mă reprezintă este un handicap, un stadiu primitiv de evoluție. Deși mă respectă, mă iubește, își dăruiește toate cunoștințele și împărtășește întreaga sa experiență cu mine, nu voi putea fi vreodată mai mult decât un observator, unul care nu poate ține pasul cu revelațiile sale.
Câteodată văd cum vorbește prin mine, cum se folosește de instrumentele pe care i le pot oferi, deși simte incapacitatea existenței mele de a exprima ceea ce dorește. Poate că este și incapacitatea celor din jur de a percepe ceea ce spune. Eu înțeleg de cele mai multe ori ce dorește să spună, dar cred că înțelegerea este ușurată și de experiențele revelate la care iau parte.
Cândva încercam să mă identific cu acest „Eu”, ca și cum mi-ar aparține. Dar după ce am citit eu însumi ce am scris cu mâna mea, în timp ce mintea mea avea probleme în a descifra cu ușurință ceea ce îmi fusese revelat, am început să simt diferența dintre mine și „Eu”.
Un singur punct comun împărtășim totuși în legătură cu inteligența: practica. Rugăciunea interioară face atât de mult bine inimii mele, încât nu este nevoie să-mi implic prea mult mintea ca să-i testez inteligența nativă. Aici, inima își spune cuvântul și dovedește că este net superioară inteligenței minții mele. Unii ar spune că inima nu este inteligentă, dar capacitatea ei de a simți și trăi experiențele și tot ceea ce se întâmplă în interior sau în exterior dovedește superioritatea sa, iar mintea renunță la autoritate în fața ei.
De fapt, când inima îți ajunge în minte, cele două devin una și apare al treilea element neprevăzut. Apare locul în care se află energia ce îți animă existența, care te face să simți animalitatea ancestrală și diferența de evoluție dintre tine și suflet. Este locul în care ai fost ținut în viață când încă nu dăduseși ochii cu această lume nebună, când ființa care ți-a dat viață avea grijă să nu-ți lipsească nimic, iar grijile tale de acum nu-și făcuseră încă apariția.
Aceasta este trinitatea existenței noastre. Deși corpul nostru este considerat templul care adăpostește sufletul, am înțeles demult că este primitiv și ignorant, așa cum sunt și templele și bisericile care încearcă fără succes să dea viață divinității în existența noastră. Este greu și fără ele, dar și cu ele, mai ales dacă nu sunt capabile să exprime cât mai bine ceea ce sufletul sau Dumnezeu dăruiesc prin existența lor, atât în interiorul nostru, cât și prin biserici. Dacă bisericile depind de glasul pe care îl adăpostesc, la fel și trupurile noastre depind de capacitatea gândirii noastre de a da glas vocii interioare.
Da... Eul meu interior îmi ține locul a tot ceea ce lipsește în viața mea. El este Iubirea infinită și Absolută care se reflectă în existența sa, dar, mai ales, este maestrul pe care îl caută toți oamenii în viața lor, pentru a înțelege sensul vieții și al existenței lor în această lume. Încă nu este prea târziu să vă descoperiți „Eul” și maestrul vostru interior.
